Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute – Arno Strobel, recenzie

Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute este romanul în jurul căruia ne vom concentra atenția în zilele următoare. Se apropie toamna și începe să miroasă a thrillere, a povești care ne bagă în sperieți, a criminali mânați de gânduri bolnave.

Arno Strobel mi-a mai oferit în trecut povești complicate, anchete incomode și adevăruri dureroase. Știam că lucrurile nu vor fi ușoare, că suspansul își va întinde brațele prin toate colțurile încăperilor și că adevărul va fi descărnat, lăsat dezgolit în fața celor care și l-au dorit, în fața celor pregătiți să-l întâlnească. Pentru că nu a fost deloc intenția mea să fiu izbită de mărturisiri și intenții, am păstrat o zonă de siguranță, acolo unde am suspectat pe toată lumea, acolo unde m-am retras atunci când am simțit că e prea mult de dus.

Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute – obsesii întunecate și gânduri necurate

Având în vedere că subiectul este unul extrem de sensibil, cu o grămadă de puncte nevralgice, mi-a fost clar că voi păși în vârfurile picioarelor, atentă să nu ating ceva și să-l oblig să se dărâme complet. Copiii – ei sunt victimele în acest roman. Și a fost greu să dau ochii cu oameni capabili să le frângă aripile celor plini de inocență și puritate. Să îi văd că se folosesc de pârghiile unor jocuri nevinovate pentru a coborî în tenebrele jocurilor sexuale, al satisfacerii unor plăceri bolnave, născătoare de traume fără vindecare.

Cumva, pentru că poate a simțit zona emoțională a subiectului, am avut impresia că nici autorul nu îndrăznește să apese și mai tare pe pedale. Că merge la fel ca noi, pe vârfuri, temător și cu sufletul încărcat. Nu era loc de și mai multă presiune, de alt joc nebun de bocanci și fermoare. Nici de descrieri ample. Sau de discuții care să deschidă aceeași rană la nesfârșit. A fost mai bine așa. Am fost ghidați, obligați să dăm piept cu zidul răului, lăsați să ne închipuim ce se ascunde după, nevoiți să tragem de frâiele propriei imaginații.

Arno Strobel îmi lasă, aproape de fiecare dată, impresia unui scriitor care evită deplasarea lentă, „priveliștile” pe care cuvintele le-ar putea evoca. Nici nu aleargă spre deznodământ, dar nici nu te lasă să te plictisești pe drum. Aruncă dintr-o tolbă fermecată suficiente elemente pentru a te ține în poveste, întoarce pe dos situații și mânuiește personajele cu o dexteritate pe care o pot asocia doar cu o încredere uriașă în sine. Știe că poveștile lui vor ajunge în mâinile potrivire, că vor șoca, paraliza, înghiți orice gând clandestin care nu este legat de anchetele în curs. Și pariază totul pe asta. Iar rezultatul, fără să fie unul care lovește în plină figură, este unul care funcționează, cu siguranță, ca o plasă de păianjen.

Trecutul bate la ușă

Nu poți fi un ticălos toată viața și să te aștepți să scapi basma curată. Poate că pedeapsa vine mai târziu, poate că nu sub forma unei sentințe dure. Poate că nu cu o cantitate egală de suferință. Dar vine. Într-un fel sau altul, roata se întoarce. Și granița dintre statutul de victimă și cel de agresor se dispersează cu o singură mișcare.

Nu doresc răul nimănui în viața reală. Doresc doar să se facă dreptate. Orice ar însemna asta, oricât ar lua ca timp. Dar în cartea asta, având în vedere subiectul, am dorit răul – sub cele mai crunte și mai urâte forme – celor implicați. Nu vă spun că am simțit cum mi se face stomacul ghem. Nu vă spun nici cât am fost de șocată când am conștientizat cine era implicat și în ce mod. Am închis ochii, mi-am stăpânit greața și mi-am dorit să pot ajunge până la final.

Așa cum am spus deja, Arno Strobel nu umple cartea de detalii, nici nu descrie scene, nici nu face din sadism un alt personaj. Dar nu ar fi avut oricum nevoie de aceste artificii. Au fost de ajuns cele câteva cuvinte care au alcătuit schița răului. Arhitectura a fost perfectă exact așa cum a fost, cu linii simple, cu tonuri sumbre și cu elemente de decor subtile, strecurate fix la nevoie. Nu cred că stomacul meu sensibili ar fi îndurat mai mult.

Nu spun că nu am simțit nevoia de detalii în ceea ce privește viața lui Max Bischoff. Poate că le vom primi în volumele următoare. Dar am simțit că nu-l cunosc, că nu fac parte din ancheta lui. Nu i-am simțit nici flerul, nici potențialul, nici nu i-am identificat metodele de anchetă. Am fost doar un participant pus în postura de spectator, mulțumit să accepte ce primește și să nu-și dorească mai mult.

Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute

Max renunțase la viața de polițist în favoarea celei de profesor. Îi învăța pe alții cum să ancheteze, la ce să se aștepte și cum să-i prindă pe răufăcători. Însă, un tată disperat apelează la serviciile sale. Furios pe umerii ridicați a neputință ai polițiștilor, tatăl lui Leni Benz – fetița care fusese dată dispărută în urmă cu șase ani – îi cere ajutorul.

Deși avea nevoie de răspunsuri, tatăl lui Leni nu înțelegea cum era posibil ca lucrurile fetiței să apară în locuința lor. Nu schimbase încuietoarea ușii, dar dacă Leni era vie și nevătămată de ce nu rămăsese acasă? De ce nu-i dădea niciun semn tatălui său?

Problemele se adâncesc atunci când dispar și alți copii, iar cazuri mai vechi sau mai noi se leagă de dispariția lui Leni. Max se lovește și de prejudecățile polițiștilor, dar și de tăcerea familiilor implicate. Iar ancheta devine din ce în ce mai anevoioasă.

Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute va avea articole dedicate și pe Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Cărțile mele și alți demoni, Fata cu cartea, Falled, Citește-mi-l; Analogii, Antologii, Ciobanul de azi.

Alte detalii:

Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute este disponibilă aici. 

Editura: Editura Lebăda Neagră

Colecție: Black Spot

Data apariției: Iunie 2024

Domeniu: Literatură străină contemporană , Carte străină

Limba: Română

Traducător: Adriana Marinescu

Pagini: 336