Pe când credeam în sirene este un roman despre dragoste, traume, trecut, căutare, legătura dintre surori, acceptare și eliberare. Mi-a luat ceva timp până să ajung la el, dar cred că am avut nevoie să mă pregătesc pentru poveste, să îmi doresc cu adevărat să îi pătrund tainele și să îi înțeleg etapele. Reîntâlnirea cu autoarea Barbara O’Neal a fost plină de emoție, de o dulce așteptare pe care am pus-o pe umerii celuilalt roman citit.
Dacă în romanul precedent – Acest loc minunat – am avut parte de o poveste de dimensiuni reduse, cu spații mici de explorat, în romanul de față, lucrurile nu mai stau deloc așa. Autoarea reușește să îmbine dramele personale cu farmecul local, explorează și mai mult trecutul personajelor sale și tot trage de fire vechi, menite să ne ajute să înțelegem mai mult și mai bine. Nu o să vă ascund faptul că mi se pare că a insistat prea mult cu unele, în timp ce pe altele le-a lăsat plutind în derivă. Nu o să vă ascund nici faptul că mi s-a părut un pic bulversant modul în care a asamblat întregul mecanism. La un moment dat, fără să mă afecteze în vreun fel anume, am avut impresia că înghesuie într-un orificiu prea strâmt o mulțime de informații, de situații, de alegeri.
Pe când credeam în sirene – o privire în trecut
„O poveste țesută cu pricepere despre două surori despărțite de tragedie și reunite de soartă, care descoperă că trecutul nu este întotdeauna ceea ce pare a fi. Deopotrivă cutremurător și înălțător, la fel de luminos și de fascinant ca oceanul pe malul căruia se petrece acțiunea, romanul acesta este o lectură obligatorie pentru orice club de carte.” KERRY ANNE KING, autoarea bestsellerului Whisper Me This
Kit Bianci reușise să își facă ordine în viață. Cu un start un pic stângaci, cu o mulțime de evenimente care i-ar fi putut marca viața într-un mod sumbru, Kit reușise. Încă mai făcea surf, încă avea nevoie să dea piept cu valurile. Surful era, din punctul meu de vedere, o aducere aminte permanentă, un fel de legătură cu traumele sale, un fel de control asupra lor. Încă avea întrebări legate de trecutul său. Demonii o bântuiau și întrebările care rămăseseră fără răspuns o gâtuiau în fiecare zi.
După cincisprezece ani de așteptare, dor și gol, viața lui Kit este dată complet peste cap. Într-o seară absolut banală, în timp ce se uită la televizor, Kit o vede pentru câteva secunde pe Josie Bianci, sora ei. Deși primește semnul acesta cu bucurie, după ce trece șocul inițial, Kit începe să dea piept cu ghearele întrebărilor personale. Josie Bianci își pierduse viața în urmă cu mult timp într-un atac terorist din Franța. Dispărută pentru totdeauna! Cel puțin așa crezuseră Kit și mama lor. Dacă Josie trăia, atunci de ce nu luase legătura cu ele în tot acest timp?
Reîntâlnirea cu trecutul – când demonii nu se potolesc
Kit pleacă în continuarea surorii ei. Voia să o regăsească, să o îmbrățișeze și să afle de la ea răspunsurile care îi lipseau. Kit avea un puzzle din care lipseau mult prea multe piese. Însă nu s-ar fi gândit că va ajunge tocmai în Noua Zeelandă pentru a le găsi pe cele rătăcite.
Aici, într-un colț de lume necunoscut, cu plaje întinse și locuri colorate, Kit are timp să se gândească la viața ei, la motivele pentru care Josie și-ar fi putut înscena moartea. Iar pentru asta, în ciuda sentimentelor sale, Kit trebuie să se uite în trecut, acolo unde Kit și Josie învățaseră să se descurce, să creadă în sirene și să facă surf împreună. Este momentul să fie cel mai sinceră cu ea, să lase durerile să iasă la lumină și rănile să fie explorate.
Cred că nu v-aș fi spus că Josie trăiește, are o viață împlinită, iubește un om bun și crește doi copii minunați. Dar puteți afla asta de pe coperta patru. Și mă agăț de ancora existenței ei pentru a expune punctele slabe ale poveștii. Înțeleg că au fost traume, că există multe bucăți din trecut care merită să fie îngropate, nu lustruite. Că există suferință, și abandon, și relații toxice. Dar motivele mi s-au părut a fi prea fragile, prea ușor de aruncat în ring. Întâlnirea celor două surori a fost rece, sterilă și lipsită de emoție.
Personal, mi-ar fi plăcut ca autoarea să își canalizeze atenția și spre povestea proprietarei Casei de safir, cât și asupra subiectului renovării casei. Paginile alocate vieții noi a lui Josie sunt pline de astfel de trimiteri și m-aș fi așteptat ca toate ușile să fie închise definitiv.
Pe când credeam în sirene – regăsiri și adevăruri
„Mai mult decât un roman mystery, cartea Barbarei O’Neal vorbește despre copilăria – și inocența – pierdută, precum și despre secretele, minciunile și trădările de multă vreme ascunse pe care două surori trebuie să le înfrunte pentru a se maturiza pe deplin. Plonjează și bucură-te de adâncurile captivante ale acestui roman deopotrivă pasionant și strălucitor, și s-ar putea să te pomenești crezând în sirene!” JULIET BLACKWELL, autoarea romanului The Lost Carousel of Provence
Pe când credeam în sirene este o poveste despre noi începuturi clădite pe fundații vechii. Autoarea aduce în lumină teme importante, brodează pe marginea lor și reunește niște personaje cu schelet fragil și puncte nevralgice. Dacă ar fi să judec strict din punctul meu de vedere, povestea ar fi căpătat mai multă profunzime dacă nu am fi avut parte de atâtea „labirinturi” personale.
Pe când credeam în sirene este, așa cum v-am spus, o poveste despre regăsire, traume, eliberare și frânturi de speranță.
Pe când credeam în sirene a apărut la Editura Corint/ Leda Bazaar și poate fi cumpărată de aici.
Traducator: Pavel Cazacu
Leda Bazaar
Data apariției: Septembrie 2023
Softcover
Număr pagini: 464
