Paznicul de noapte este un roman cu un subiect pe care nu-mi aduc aminte să-l fi citit în ultima vreme. Jayne Anne Philips se folosește de fundalul Războiului Civil american pentru a țese la marginea lui o poveste cutremurătoare, plină de frică, nesiguranță și alegeri tulburătoare.
„Phillips îmbină aproape alchimic sentimentul pierderii și serenitatea, moartea și transcendența.” – Ken Burns, regizor
Mi-am dorit tare mult acest roman de îndată ce am auzit de publicarea lui. Descrierea îmi promitea o poveste pe placul meu, cu obiceiuri străvechi, parfum din alte timpuri și vieți simple, conduse după alte criterii și alte principii. Recunosc, faptul că este un roman premiat nu a însemnat o asigurare pentru mine. Deseori (aș spune chiar de cele mai multe ori), poveștile premiate au un limbaj de lemn (aici vă rog să îmi scuzați nepriceperea și neștiința) și nu funcționează pentru mine.
V-am spus de nenumărate ori că apreciez structura unui roman, limbajul folosit, fluiditatea poveștii. Dar, pentru mine, contează și cât de frumos se îmbină subiectul ales cu emoțiile pe care le surprinde autorul. Uneori, simplitatea este foarte greu de redat. Și cred că tocmai simplitatea s-ar fi potrivit mănușă acestei povești.
Paznicul de noapte – soartă nemiloasă
Primele pagini au avut o încărcătură aparte, care m-a convins să rămân în poveste, în căruța care se hurducăia pe drumurile de țară. Deși nu știam foarte mult despre această călătorie, îmi era clară tensiunea, nevoia, suferința celor care împărțeau un spațiu atât de mic. Nu Domnu’ care mâna căruța m-a convins. Pe el l-aș fi apucat zdravăn de umeri.
Deși mi-a fost teamă de el încă de când a deschis gura. Nu l-am confundat nici măcar o singură clipă cu un soț iubitor a cărui singură preocupare este bunăstarea soției sale. Mi-a fost clar că este un abuzator, un om fără scrupule și fără conștiință. Un om blajin nu s-ar fi comportat așa cu o femeie. Nu ar fi privit suferința ei cu atâta detașare, nu ar fi profitat de mințile sale rătăcite pentru a o poseda, nu ar fi abandonat-o la ușa unui ospiciu, îmbrăcată cu haine de căpătat și însoțită doar de fiica mai mare.
„Un sentiment profund de pierdere bântuie romanul, iar autoarea reconstituie în mod remarcabil locurile și situațiile… Epoca tulbure și încă dureroasă de după Războiul Civil prinde viață într-o poveste captivantă.” – Publishers Weekly
Eliza, doamna cu mințile rătăcite, nu fusese întotdeauna o prezență atât de fragilă. Mai ales pentru că fusese obligată să trăiască în creierii munților, departe de orice altă gospodărie.
Destin și furie
O născuse aici pe ConaLee, fiica ei mai mare, suportase absența soțului său, plecat sub un nume fals în război. Învățată doar de Dearbhla, femeia care putea vedea viitorul, Eliza încropise un trai decent. Însă, printr-un capriciu al sorții, tânăra mai adusese pe lume trei copii, ultimii fiind gemeni. Dacă peste nașterea flăcăuașului trecuse mai ușor, peste aducerea gemenilor pe lume, afectată și de tratamentul primit de la tatăl lor, Eliza nu reușește să treacă. Blocată în lumea ei, neputând articula nici cuvintele de bază, femeia lasă pe umerii fragili ai fiicei mai mari toate responsabilitățile.
Acum, pentru că așa voia Domnu’, Dearbhla nu mai cobora în vale, acolo unde era căsuța lor. Dar aceasta o străjuia cum putea pe ConaLee și o învăța cum să țină piept greutăților vieții. O învățase să o asiste pe mama ei la naștere, să îi dea acesteia de mâncare și o îndemna deseori să nu o lase să devină complet prizoniera minții sale.
„Nimeni nu vrea să-și vadă numele de familie în cimitirul unui ospiciu. Mulți stau aici în secret, chiar și când sunt în viață…”
Paznicul de noapte – amintiri furate
Când Domnu’ se întorsese acasă, fără explicații sau lămuriri suplimentare, ConaLee a avut impresia că vor fi salvați. Însă, după cum avem să aflăm chiar din primele pagini, Domnu’ nu este un bărbat bun. Și nu este tatăl fetei. Sătul de plânsetele copiilor și de nevasta care stă și privește în gol, Domnu’ lasă copiii în grija vecinilor de pe munte și decide să o ducă pe Eliza la ospiciu, acolo unde ar fi putut primi tratament adecvat.
ConaLee o însoțește pe mama ei și promite să respecte cu sfințenie povestea pe care acesta i-o dictează. Nimeni nu trebuia să știe numele real al mamei sale, nici că exista grad de rudenie între ele sau că femeia mai avea acasă trei copii. Povestea inventată le-ar fi asigurat un loc călduț și timp pentru ca mama sa să își pună gândurile în ordine.
Ai fi tentat să crezi că, odată acceptate în ospiciu, cele două femei își vor găsi liniștea. Dar suntem departe de adevăr, trecutul încă păstrând multe taine ascunse de ochii cititorului.
Paznicul de noapte – confruntarea adevărului
Paznicul de noapte, omul care veghează asupra ospiciului, are o poveste cutremurătoare de viață și este legat de ConaLee și de mama ei. Dar legăturile le veți descoperi voi.
Finalul, bolovănos și greu, a venit peste mine și a adus mai multă tensiune, mai multă încărcătură emoțională. Dar autoarea a avut grijă să presare și câteva grame de speranță. Au venit târziu, abia după ce am descâlcit firele trecutului, dat mi-au oferit un crâmpei de liniște și o doză de încredere. Totul avea să fie bine. Diferit, dar bine.
Paznicul de noapte nu este o lectură ușoară, nici nu se oferă prea ușor cititorului. Există straturi delicate pe care acesta trebuie să le îndepărteze cu grijă, legături la care trebuie să fie extrem de atent și momente care îngreunează și îngrețoșează sufletul. Am parcurs povestea alimentată permanent de o stare amară, care nu s-a dat dusă decât spre final. Nu este o poveste rea, este una greoaie, presărată cu elemente care îngreunează lectura. Personal, nu am fost foarte încântată de perspectiva soldatului, dar am înțeles prezența ei și aportul pe care aceasta îl aduce în cunoașterea adevărului dureros.
Detalii:
Număr pagini: 368
Editura: Bookzone
Autor: Jayne Anne Phillips
Anul publicării: 2024
Traducator: Justina Bandol
Titlul original: Night Watch
