Pământ american este un roman care ne oferă o felie dureroasă din realitatea contemporană. Mi-am dorit foarte mult cartea asta. Și nu numai pentru descrierea extrem de atrăgătoare. Albastrul ăla de pe copertă mă atrăgea ca un magnet. Povestea a căpătat o greutate și mai mare pentru că am citit-o în zilele acestea, zilele în care libertatea ne este îngrădită. Evident, nu putem compara situația. Noi stăm în comoditatea casei noastre, fără ca un întreg cartel de traficanți să fie pe urmele noastre. Dar am simțit mai acut, mai intens tot ce înflorea sub ochii mei.
Pământ american nu este doar despre viața imigranților sau despre narcos. Este despre puterea unei mame care vrea să își știe copilul în siguranță, departe de locul care le-a fost casă și rădăcină. Cartea asta nu se citește, se trăiește cu sufletul la gură, făcut bucăți. Numai încercând să îmi imaginez m-am îngrozit, darămite să fiu nevoită vreodată să îmi trăiesc viața în umbra celor care conduc bucata aia de lume cu adevărat.
„– Am vrut să spun că de obicei experiența cititului poate fi afectată de prea multe păreri. Uitându‑se la volumul de sub palma ei, a adăugat: O carte remarcabilă. Remarcabilă.”

Pământ american – de unde vine salvarea?
Tambien de este lado hay suenos (Și aici, de partea asta, sunt visuri…). Asta scrie pe gardurile de beton, „garnisite” cu sârmă ghimpată, de la granița Mexicului cu SUA. Și visurile oamenilor care își doresc o viața mai bună de ce ajung să fie condamnate?
„În 2017, câte un migrant a murit, de-a lungul frontierei Statelor Unite cu Mexicul, la fiecare douăzeci și una de ore.”
„În 2017, Mexicul era cea mai periculoasă țară din lume în care să fii jurnalist. Rata de omucideri la nivel național devenise cea mai mare din istorie și covârșitoarea majoritate a acelor crime rămân nesoluționate și azi, indiferent că victimele au fost migranți, preoți, reporteri, copii, primari, activiști. Cartelurile operează nestingherite. Victimele violențelor nu au unde să caute ajutor.”
Jeanine Cummins a cercetat mult. A deschis uși care păreau blocate și a dat voce unor lucruri care au fost uitate. Cartea asta este modul ei de a aduce un omagiu celor care au luptat și au pierdut lupta. Nu toți au ajuns la destinație. Sunt asemenea păsărilor închise care se tot izbesc de gratiile coliviei. Puține găsesc o portiță deschisă din empatie și bunătate, și mai puține au atâția bani pentru a-și plăti șansa de a traversa granița. Deși nu știu ce îi așteaptă de partea cealaltă a graniței, luptă pentru a ajunge altundeva decât acasă. Nu are cum să le fie mai rău decât aici.
Goana către siguranță
Am simțit de multe ori că mi se strânge inima de-a lungul cărții. Chiar începutul cărții este unul care m-a lăsat fără cuvinte. Dar nu mi-a plăcut finalul. Parcă a fost mai ușor decât călătoria de acolo, aproape neverosimil (și nu mă refer la tot finalul, ci la un anumit aspect). Aș fi vrut să pot respira ușurată, nu să îmi rămână gândul tot acolo.
Lydia Quixano Pérez a fost o surpriză pentru mine. Când locuia alături de soțul ei, care era jurnalist, Lydia ducea o viață extrem de confortabilă. Conducea micuța ei librărie cochetă, își iubea fiul și se bucura de momentele cu el, savura discuțiile cu prietenul ei, mare iubitor de cărți. Deși avea contact direct cu lumea urâtă din orașul său natal prin intermediul profesiei soțului, Lydia și-a izolat lumea cumva. Și nu am condamnat-o. Avem nevoie de siguranță, de confort și de liniște.
Petrecerea de cincisprezece ani are o importanță majoră în cultura latină. Toți își doresc o petrecere de neuitat. Așa va fi pentru Lydia petrecerea de cincisprezece ani a nepoatei sale. Doar că nu în sensul bun. Șaisprezece membri ai familiei Lydiei sunt măcelăriți de cartelul care conducea orașul. Răzbunarea se îndrepta și asupra ei, dar reușește să scape împreună cu fiul său, în vârstă de 8 ani.
Sacrificiul unei mame
Lydia nu are timp să își plângă morții. De ea depinde viața fiului său. Și este dispusă să înfrunte pe oricine și orice. Nu este timp de pierdut. Orice secundă este importantă și orice minut poate însemna o posibilă condamnare. Lydia vrea să ajungă în Denver. Și asta înseamnă să facă drumul migranților, un drum plin de obstacole și de pericol. Nu ar fi fost în siguranță pe drumurile convenționale. Cartelul o urmărea. De ce? Nu știa și nu mai conta. Voia doar să își salveze fiul.
Nu m-am gândit niciodată că oamenii pot călători sute de kilometri pe un tren. Nu în tren, nu pe jos, nu cu mașini. Pe acoperișul unui tren aflat în mișcare. Nu îi aștepta nimeni să se urce. Se aruncau pe tren de pe poduri, pasarele sau de pe orice le-ar fi „ușurat” îmbarcarea. Se opreau din când în când, primeau sau nu o mână de ajutor de la localnici și își împărtășeau unii altora poveștile și visurile. „La migra”, patrula care aduna migranții, era la fel de amenințătoare ca spinarea Bestiei – trenul care îi purta departe de pericol.
Călătoria a fost una extrem de grea. Pierderi, obstacole, pericole. Visuri sfărâmate și rădăcini desprinse. Nu este o carte cu un subiect ușor, am citit-o cu pauze, simțeam că rămân fără suflu.
Pământ american – promisiunea unui vis
Pământul american îi așteaptă pe toți, dar nu mereu cu brațele deschise. Din păcate, acest statut, acela de migrant, rămâne mereu cu ei. Și viața îi va obliga să privească mereu peste umăr. Neliniștea și nesiguranța rămân sentimentele de bază ale fundației pe care își vor construi noua viață.
Pământ american a apărut la Editura Litera și poate fi cumpărat de aici.
[…] cartier select este povestea care dă glas multor adevăruri. Pe unele le ținem ascunse din comoditate, pe altele pentru că ne-ar lipsi de validarea socială. […]
[…] Recenzia mea pentru Pământ american o găsiți aici. […]
Îmi place recenzia iar subiectul cărții pare tare interesant. Îți mulțumesc pentru recomandare. Felicitări pentru frumoasa recenzie!