Ospățul de la miezul nopții este aproape gata să iasă în lume. Editura Trei ne oferă nouă, iubitorilor de suspans, un fragment în avanpremieră:
BELLA
„— Arde ceva, spune fata de pe șezlongul de alături.
Mă aduce în prezent și clipesc ca să trec de la întunericul răcoros al pădurii la căldură și soare. Fata s-a ridicat în capul oaselor și adulmecă aerul. Partenerul ei aruncă o privire leneșă.
— O fi cuptorul pentru pizza, își dă el cu părerea. Au la barul de afară.
— Nu, insistă ea, vine dinspre plajă.
Probabil că briza își schimbase direcția, fiindcă brusc suntem înconjurați de un nor albastru de fum de lemn cu miros înțepător, atât de gros că abia poți zări cealaltă parte a piscinei.
— Iisuse! Cine a aprins un foc pe căldura asta? strigă el, sărind drept în picioare.
— Uite! țipă fata, arătând cu mâna.
Briza își schimbă din nou direcția și fumul se subțiază puțin. Deslușesc niște siluete jos, pe nisip, lângă o bărcuță gonflabilă. O gașcă de adolescenți. Fumul se ridică în vălătuci dintr-un foc de tabără pe care l-au aprins în mijlocul plajei.
Se aude huruitul unui motor și ajunge altă barcă, iar ocupanții în pantaloni scurți — toți bărbați — sar în apa nu foarte adâncă și o trag la mal. Îi urmăresc din spatele ochelarilor de soare: trupuri zvelte, bronzate. Oare au idee cât de arătoși sunt? Mă gândesc la Eddie, la noaptea trecută și la obrajii lui înroșiți. Probabil că nu. Ar trebui să fii foarte cinic să-ți cunoști puterea la o asemenea vârstă. Bărbații cazați aici probabil că-și petrec mai multe vieți la sală și dau sute de lire pe șorturile făcute pe comandă, dar prin comparație sunt lipsiți de tonus și palizi, nu sunt pe măsura farmecului necizelat al băieților ăstora, cu trupurile lor ferme bronzate și șorturile jerpelite. Poate singurul bărbat de la Conac care ar putea concura cu ei e cel pe care l-am întâlnit pe plajă azi-dimineață: Owen Dacre.
Apare și o a treia barcă, duduind la o viteză fenomenală și încetinind chiar înainte să ajungă la mal. Toți cei aflați în jurul piscinei privesc scena. Apoi iese din valuri o fată cu părul vopsit într-un roșu-închis, purtând doar un tanga negru și nimic altceva. Arată ca o sirenă punk sau ca o Venus a lui Botticelli în varianta generației Z, cu părul ud dat pe spate, cu pielea albă ca spuma mării și tatuaje în contrast negru-albastru. Fiindcă n-am avut niciodată sâni prea mari, mă uimesc ai ei: uriași și sfidând gravitația pe trupul suplu. Își stoarce părul, cu șoldul întors, fără nicio jenă. Sigur știe că are un public care o urmărește.
— Să-mi bag picioarele! îl aud șoptind pe bărbatul de lângă Hugo Meadows, care-și pune un GQ în brațe.
Sunt geloasă pe silueta fetei, firește. Dar cel mai mult sunt geloasă pe bravada sau încrederea ei. Ori pe boașele ei tupeiste. Zi-i cum vrei.
Puștii de pe plajă — vreo 20 acum — se așază unul lângă altul, formând un șir lung pe nisip. Liderul lor pare mai mare, aproape de vârstă mijlocie, poartă un tricou cu numele unei formații și ține ceva în mână — un megafon. Brusc, toți își îndreaptă capetele spre noi. Unul dintre ei face un semn categoric.
Vorbăria de aici a încetat complet. E atât de liniște, încât se aud sistemul de filtrare al piscinei și cântecul păsărilor.
— N-au cum să urce, nu? murmură fata din stânga.
— Nu, iubi, poarta e încuiată, o liniștește partenerul ei.
Dar brusc nu mai pare suficient.
Prima piatră cade în piscină. Se întâmplă aproape cu încetinitorul: suprafața apei curbându-se ca s-o primească, apoi undele de șoc răspândindu-se spre margini.
— Ce mama dra… începe cineva din apropiere, înainte să aterizeze următoarea piatră, apoi încă una și încă una, până când cad ca grindina în jurul nostru, în piscină, pe șezlonguri, lovind pielea expusă.
Se lasă un moment de tăcere complet șocată și revoltată, apoi oaspeții încep să înjure, să țipe și să răstoarne șezlongurile în graba lor de a pleca. Pahare și cești de cafea se sparg, locuri de plajă și telefoane mobile sunt părăsite, o pereche de ochelari Oliver Peoples este călcată în picioare.
— Sunați la poliție! urlă un bărbat.
Însă furtuna pare că a trecut. O ultimă piatră cade cu un pleoscăit în piscină, ca un semn de punctuație, urmată la scurt timp de mugetul mai multor motoare dedesubt. Chiar înainte să plece, o voce răcnește în megafon:
— Mai avem multe de arătat, bogătani labagii ce sunteți! Sejur plăcut!
FRANCESCA
Tocmai m-a sunat Michelle să-mi spună că a fost nu știu ce incident pe plajă. Iarăși localnicii. M-a asigurat că situația e sub control și că nu trebuie să mă îngrijorez. Totuși… îmi ating inelul cu opal negru. În mod normal, vibrațiile lui mă liniștesc imediat, dar în clipa asta îl simt ca o piatră rece, moartă. De obicei, aș face o purificare energetică și starea de spirit mi s-ar îmbunătăți pe loc, dar acum n-ar funcționa. Știu de ce am nevoie. Am nevoie de Julie.
Trec pe lângă câțiva oaspeți în drumul meu spre Oranjerie. Le ofer zâmbetul meu cel mai senin.
— Aveți o ședere hrănitoare la noi? întreb.
Oare am glasul mai ascuțit decât de obicei? Mai pițigăiat?
Clienții se duc să ia prânzul. Cel puțin asta cred că au spus. Pare că îi ascult printr-o perdea de sunete statice.
— Mă bucur.
Le zâmbesc cu gura până la urechi.
— Sper să ne vedem la sărbătoarea solstițiului de mâine noapte!
Oranjeria este în partea de vest a clădirii principale. Cuvântul spa mi s-a părut dintotdeauna că are ceva care îl asociază cu bugetul redus, cu voucherul Groupon sau cu raionul de cosmetice din supermarketuri, înțelegeți? În plus, zona originală a clădirii a fost pe vremuri oranjeria bunicilor, dă o senzație uluitoare de lumină și spațiu pe care Owen a replicat-o inteligent în sălile de tratament.
Sunt foarte mândră că am o infrastructură de ultimă oră pentru wellness. Tot ce te-ai aștepta să primești în Londra sau LA se găsește în acest colț mic și șarmant din zona rurală a Angliei. Avem și propria gamă de îngrijire a tenului, pe bază de mușchi local și doar un strop de substanțe chimice, vândută exclusiv aici, deși (deocamdată e secret!) produsele vor fi achiziționate în curând de SpaceNK, Liberty și Cult Beauty, pentru ca toată lumea să guste puțin din magie. Destul de democratic, dacă nu iei în considerare prețul. N-ar fi grozav pentru afacerea mea să recunosc că fac un tratament facial medical o dată pe lună și că de aici mi se trage cel mai probabil strălucirea și nu de la vreun ser. Folosesc produsele? Firește. Câteodată, în orice caz: esteticiana mea e destul de strictă.
Imediat ce pășesc în oranjerie și inspir aroma ierburilor locale care parfumează aerul, mă simt mai bine. Mă duc direct la recepție, unde toată lumea surâde și e bucuroasă să mă vadă.
— Bună, iubitelor! Suze, ce-ți mai face familia?
Suze îmi zâmbește fericită.
— Bine, mulțumesc, Francesca. Sol a împlinit trei ani ieri, așa că am dat o petrecere…
— Ce grozav! Sunt convinsă că a fost o zi specială.
Este foarte important să-ți tratezi angajații bine. Am citit o carte fascinantă despre asta. Știați că, de pildă, oamenii vor accepta un salariu mai mic dacă sunt apreciați la locul de muncă?
— În regulă, iubitelor. Am nevoie de Julie.
— Hmmm…
Suze se încruntă și verifică programările.
— Are pe cineva la ora 13.
— OK! Știu că voi două o să reușiți să faceți o minune și să-i găsiți clientului altă oră. Nu-i așa?
— Ăăă…
Suze verifică ecranul. Sigur se va da peste cap să rezolve. Evident că nimeni nu va recunoaște fățiș, dar nu prea are de ales.
— Cred că da.
Nu e un răspuns suficient de bun și știe, așa că se repliază.
— Desigur. Acum mă ocup, Francesca.
— Splendid! Atunci o să intru direct la ea, bine?
În clipa în care ies din raza lor vizuală, simt cum zâmbetul mi se dezumflă ca o velă când nu mai bate vântul. Dar Julie mă va ajuta. Sincer, e cea mai bună. Am făcut Reiki cu ea când supravegheam renovările de-aici și aveam nevoie de un impuls rapid de bunăstare. „Clinica“ era la ea, o căsuță umedă la marginea sătucului Tome: o ultimă soluție, în lipsă de ceva mai bun. Dar ce nestemată ascunsă am descoperit! Am simțit imediat că are un dar aparte — sunt specialistă în așa ceva, „să descopăr“ oameni, să scot ce e mai bun din ei. Ca un curator, aș putea zice. Julie e mai în vârstă decât majoritatea angajaților de aici — are peste 60 de ani —, dar acest aspect se potrivește rolului, înțelegeți?
Sugerează experiență. Când văd riduri, oamenii le asociază cu înțelepciunea. În ultima vreme, Julie se îmbracă și mai elegant, în haine din olandă crem, așa cum am rugat-o politicos să poarte. Cardiganele și colanții de la M&S nu prea spuneau „tămăduitor spiritual“.
— Bună, Francesca! mă salută ea.
Julie are o privire directă.
— Mă simt puțin… agitată, îi mărturisesc. E ca și cum…
Caut o modalitate să transpun sentimentele în cuvinte.
— …ca și cum aș fi băut patru cești de cafea, deși eu nu mă ating de cofeină, cu excepția unui vârf de matcha.
Julie încuviințează.
— De când te simți așa?
— Nu de mult timp.
Nu reușesc să-mi fac curaj să-i povestesc despre chipul pe care am crezut că l-am zărit la micul-dejun.
— Poate pentru că am atât de multe pe cap, cu inaugurarea și restul. E firesc.
M-a pus să mă întind pe pat. Închid ochii când îmi cuprinde capul între palme și îmi cere să respir adânc de trei ori. Mi se pare surprinzător de dificil — am senzația că am urcat în goană câteva etaje. Își trece palmele pe deasupra mea și imediat simt căldură radiind din ele, ca și cum ceva ar încălzi cumva spațiul dintre mâinile ei și pielea mea. Când se mută încet în jos, de-a lungul corpului meu, o aud ținându-și respirația. Mă ridic în capul oaselor, chiar dacă nu ar trebui să întrerup ședința.
— Ce e? Ce-ai simțit?
— Am auzit ceva, spune ea solemn. O voce.
Mă prind bine de marginea patului.
— Și… și ce zicea?
— Ziceau — rostește următoarele cuvinte pe un ton ascuțit oribil, de jale — E întuneric și frig aici. E întuneric și frig. Doar atât, repetat într-una.”
Nu știu voi, dar eu abia aștept să citesc toată povestea!
