” Orele îndepărtate e dovada că autoarea a trecut la un alt nivel al scriiturii sale. Ea reușește să creeze o atmosferă de suspans, fabuloasă… Un adevărat regal pentru iubitorii de ficțiune istorică.” Washington Post
” Orele îndepărtate” este al doilea roman a lui Kate Morton pe care eu îl citesc. Prima mea întâlnire cu autoarea a fost prin intermediul volumului Casa de la Riverton despre care v-am povestit aici. Acum, după lecturarea lor pot să declar că voi fi cititoare fidelă a cărților care îi poartă semnătura și că voi păstra poveștile lor în suflet pentru multă vreme. Kate reușește să creeze mister, suspans și povești incredibile, punți între trecut și prezent, dezvăluie secrete și lasă adevărul să iasă la lumină.
Paginile romanului abundă în descrieri atât de bine scrise încât sunt capabile să te poarte la locul faptei și deseori am simțit fiori reci pe spate. Am simțit mirosul de mucegai, de vechi, de praf și de uitare prin care autoarea ne descrie castelul – locul întâmplării faptelor-. Am putut ”vizualiza” bătrânețea și fragilitatea surorilor gemene și apariția ”fantomatică” a surorii mai mici.
Deși am simțit la un moment dat că pot intui finalul, autoarea mi-a dat ideile peste cap. A păstrat aceeași notă de mister și aceleași emoții până la final, toate astea amplificate de deznodământ. Pentru a înțelege cartea cu adevărat, va trebui să o descoperiți singuri. Povestea este construită cu măiestrie, cu dragoste, cu suflet așezat printre rânduri și orice aș spune eu mă tem că nu aș putea reda fidel frumusețea acestui volum.
Câte lucruri pot da peste cap o scrisoare care a stat uitată într-un sac al Poștei vreme de 50 de ani? Câte uși ar putea deschide? Cât de mult ne-ar învăța despre oamenii de lângă noi? Toate aceste întrebări își găsesc răspunsul pe îndelete în acest roman…
Edith era fiica unica la părinți. Avea aproape 30 de ani și lucra la o editură micuță alături de bunul ei prieten. Cărțile erau marea ei pasiune. Dragostea ei pentru lectură se datora unui volum pe care mama ei îl adusese acasă când Edith era bolnavă de oreion. ” Adevărata poveste a omului noroaielor” de Raymond Blythe rămăsese de-a lungul anilor cartea ei preferată, romanul ei de referință. Habar nu avea atunci că acest roman nu fusese ales întâmplător și că era o legătura între ea, mai corect mama ei și castelul de la Milderhurst, reședința lui Blythe.
Singura tradiție și ”urma de normalitate” din familia lui Edith era masa de prânz de duminică în casa părinților săi. Avea o relație rece cu mama ei, mereu având impresia că nu poate pătrunde dincolo de zidul de perfecțiune și ”snobism” al celei care îi dăduse viață. Însă când mama ei primește o scrisoare care o tulbură foarte tare, Eddie conștientizează faptul că părinții au și ei secretele lor, ca înainte de a fi părinți au avut o viață proprie și că poate își cunoaște mult prea puțin familia.
Când mama ei îi spune că scrisoarea este de la Juniper Blythe, fiica mai mică a familiei care o găzduise în perioada evacuării din timpul războiului, Edith știe ca trebuie să cerceteze. Are două motive întemeiate: vrea să știe ce a tulburat-o atât de tare pe mama ei, dar mai ales are șansa de a pătrunde în castelul unde luase naștere romanul ei preferat din toate timpurile.
Era oare Omul noroaielor inspirat de undeva? De unde se născuse povestea? De ce nu existaseră timp de 75 de ani ( de atâta timp romanul văzuse lumina tiparului) nici o copie a vreunui manuscris? De ce exista atâta mister în jurul zidurilor castelului?
Cartea este scrisa într-o alternare de planuri: trecut și prezent, care ne ajută să înțelegem povestea. Împărțită în 5 părți și scrisă din perspectiva tuturor personajelor, cartea este un puzzle al poveștilor de dragoste, al trădărilor și al iubirii dincolo de rațiune.
” Ah, dar mie îmi place cerul înnorat, e mult mai complex decât cel senin. Dacă ar fi o ființă, sunt sigură că mi-ar plăcea să-mi pierd timpul aflând mai multe despre ea. E mult mai interesant să te întrebi ce o fi sub straturile de nori decât să vezi mereu același albastru, simplu, limpede și fără pată.”
Raymond Blythe era un scriitor talentat, cu o sclipire de geniu dar fără noroc în viața de familie. Din prima căsătorie are doua fiice gemene : Saffy și Percy. Pe vremea aceea era un tată care își adora fiicele și le privea cu dragoste părintească.
O tragedie se abate asupra familiei lui când soția lui moare într-un incendiu pornit în biblioteca iar tatăl și scriitorul Blythe nu va mai fi același niciodată. Se închide într-un turn iar singura lui creație este Omul Noroaielor. Moartea soției lui aduce un gol în viața și opera sa.
Din a doua căsătorie se naște Juniper, un copil frumos, cu bucle blonde. Juniper moștenise atât talentul tatălui său dar și genele de nebunie din familia mamei sale. Tânăra era o apariție parcă desprinsă din poveștile tatălui : excentrică, diafană, prea puțin preocupată de lumea din jurul ei. În accesele de creație se izola în camera ei și scria. Bucăți de povești erau notate peste tot, dar nimic nu avea continuitate, nimic nu era ordonat.
Cele trei fete țineau foarte mult una la cealaltă, iar după ce mama lui Juniper murise , Percy – fata cea mare- jurase să își protejeze surorile și zidurile castelului pe care îl prețuia mai mult decât orice.
Singura lor legătura cu lumea exterioară se realiza prin intermediul cărților. Lumea o cunoșteau din poveștile închise între paginile pe care le citeau cu aviditate. Toate trei purtau în sufletele lor taine bine păzite iar la lumina lunii visau cum ar fi fost viața lor departe de zidurile de la Milderhurst.
Meredith, mama lui Edith, fusese evacuată alături de frații ei din Londra de teama începerii războiului. Toți copiii fuseseră trimiși la țară unde urmau să primească adăpost la familiile care le deschideau ușa casei. Meredith ajunsese la castel iar viața ei prinde aripi. Învață despre educație, despre magia din lumea cărților și despre șansele pe care le-ar putea avea după încetarea războiului.
Însă părinții ei aveau alte planuri pentru ea și o smulg de lângă delicata Juniper. Deși se vor întâlni peste puțin timp la Londra, cele două prietene sunt despărțite pentru totdeauna de un secret teribil.
Juniper crescuse urmând indicațiile tatălui său care era de părere că pentru a nu își îngrădi niciodată creativitatea trebuia să rămână singură, locuind pentru totdeauna la castel. Însă Juniper visa să cunoască lumea reală, să taie frânghiile ce o țineau legată de zidurile gri de piatră.
Fuge la Londra, unde începe să simtă și să traiască. Departe de ”nebunia creației” , distanțată de nălucile pe care le vedea la castel, descoperim o altă Juniper. Una capabilă să comunice, una aptă pentru lume și pregătita pentru dragoste.
Dar apariția unui iubit ar compromite una din condițiile din testamentul tatălui său. Ar putea Percy să o înțeleagă? Este Juniper tulburată sau este doar victima nebuniei tatălui său care se aruncase pe fereastră crezând că Omul noroaielor îl urmărește?
Pe urmele mamei ei și a tainelor pe care zidurile de la castel le-au păzit atâta timp, Edith învață despre loialitate, dragoste și sacrificiu. Va ști oare să o aprecieze mai mult pe mama ei?
O va lăsa Percy cea rece să pătrundă în cotloanele întunecate ale castelului și ale vieții lor? Ce secrete păstrau surorile?
Și ce e mai important…de unde se născuse Omul noroaielor? Exista realitate în cea mai bine vândută poveste clasică?
Pentru răspunsul la toate aceste enigme, vă invit să lecturați romanul…
Un final emoționant, o poveste minunată scrisă cu măiestrie și pricepere, m-au determinat să îi acord 5 steluțe pe Goodreads.
[…] cu a ei ”Casa de la Riverton” să intre în topul autoarelor mele preferate. Când am citit și ”Orele îndepărtate”, apoi ”Grădina uitată” mi-era clar că toate poveștile sale se construiesc pe baza unui […]