Omul a uitat că trebuie să moară. Așa spune autoarea Ioana Trif. Eu spun că, unii oameni se comportă de parcă nu ar mai exista viață după ce călătoria lor pe pământ se va fi încheiat.

Unii iau din jurul lor tot ce prind, cu orice preț. Nu există gânduri pentru ziua de mâine. Sau există doar dacă sunt in beneficiul propriu. Dar, în goana noastră după mai bine și mai frumos, uităm să trăim în armonie cu natura. Nu toți oamenii fac asta. Am văzut că tot mai mulți tineri aleg să se întoarcă la sat. Că multe curți au iarbă, nu betoane. Că unii aleg să crească anumite animale doar pentru frumusețea lor, nu pentru a le consuma.

Omul a uitat că trebuie să moară

Am evitat cu bună știință această carte în ultimele luni. Sub aspectul nebuniei care a cuprins întreaga lume, cine mai avea nevoie de un roman cu un titlu atât de sumbru și de prevestitor?

Realist. Corect. Alarmant. Dar care mi-ar fi adus o stare și mai plină de negativism. Nu știu voi, dar eu mă ghidez mereu după stări, după sentimente. Autoarea nu poartă vreo vină, cartea nu poartă vreo vină pentru alegerea mea. Dar asta sunt și se pare că nu pot schimba acest aspect. Nici măcar pe plan literar.

Omul a uitat că trebuie să moară. Să fie acesta un semnal de alarmă?

Despre romanul scris de Ioana Trif nu vă pot spune prea multe. Autoarea nu a folosit fire narative multiple sau planuri temporale diferite. Nu a complicat lucrurile, le-a făcut șocante. Cred că ăsta a fost singurul mod prin care s-a asigurat că mesajul ei o să ajungă la urechile tuturor.

Nu peste tot am fost de acord cu părerea autoarei. Nu peste tot am citit cu sufletul la gură. Nu peste tot am fost mulțumită de stilul de scriere sau de tehnica folosită pentru a reda povestea. Dar pot afirma că, mesajul este unul puternic, cu un potențial impact asupra celor care îl citesc cu mintea deschisă.

Unele fapte prezentate m-au oripilat de-a dreptul. Da, și eu m-am întrebat cum ar fi viața dacă animalele ar trece în locul nostru și noi am trece în al lor. Cum am vedea atunci sacrificările din abatoare, coliviile, lesele și relele tratamente?

Și mi-am închipuit adesea cum ar arăta lumea fără noi. Pământul ne-a cam arătat asta in ultimele luni. Dezechilibru. Asta trăim. Și, cu toate astea, pământul mai are puterea de a oferi flori și plante. Cu toate astea, păsările se aud tot mai tare. Să fie ăsta un mesaj? Să fie asta o subliniere a micimii noastre?

Un mesaj puternic

Personajul prin ochii căruia am pătruns în lumea închipuită de Ioana Trif nu mi-a plăcut foarte mult. Nu am simțit că am cunoscut toate laturile sale, nu mi s-a părut că reușit să stabilesc vreo legătură anume.

Am dat vina pe acțiunile contradictorii, dar nu cumva asta e în natura omului? Nu se contrazice singur, nu își anulează singur existența, zi după zi?

Nu aflăm cum se numește personajul. De altfel, din punctul meu de vedere, acest lucru nu este relevant pentru poveste. Și asta pentru că o putem aplica asupra noastră. Putem noi deveni personajul ei. Putem noi realiza că nu aduce nimic bun exploatarea și cruzimea asupra animalelor.

Personajul nostru primește oportunitatea de a vedea lucrurile din alt unghi. Nu știe cum, nu știe când, nu știe unde. Știe doar că viața ei normală ajunge să pară ruptă din altă galaxie. În lumea în care trăiește acum, o lume apropiată de “normalitatea” pe care o cunoștea, animalele plimbă oamenii în lesă, oamenii sunt sacrificați împreună cu pruncii lor.

V-am spus că au fost rânduri care m-au oripilat de-a dreptul. Și m-am gândit la cât de egoist poate suna asta. Iubesc animalele și cresc câteva. Bine, asta pentru că fetele mele adună orice animăluț găsit pe stradă. Consum carne. Și știu că mor animale pentru asta. Și mă gândesc la balanța asta care se înclină mereu în favoarea noastră, a ființelor care apreciază cel mai puțin ceea ce natura le oferă. Mă doare să văd animale sacrificate și chinuite. Dar m-au durut și să citesc despre acele acte barbare. Da, pentru că era vorba de semenii mei. Poate gândesc greșit, dar așa am simțit.

Mesajul este unul puternic, de actualitate. Un mesaj de care avem nevoie, un mesaj care ar trebuie anunțat pe stradă. Dar consider că autoarea ar fi putut să îl șlefuiască mai mult. Să îi confere o voce mai puternică, să folosească personaje care ar fi putut să se facă mai bine auzite.

Am citit greu unele pasaje. Greu pentru că simțeam că mă pierd în detalii, de parcă aș fi prinsă în ceață. Dar am zis să continui, convinsă fiind că nu voi reveni curând la ea dacă ajung să o pun pe pauză. Poate că de asta nu a fost o carte care să îmi rămână vie în suflet. Poate nu este o carte de citit pe nerăsuflate.

Eu o felicit pe autoare pentru curajul de a scrie despre un subiect atât de controversat (știm deja cu toții despre lupta dintre tabere). Sper că romanele sale să ajungă la cât mai mulți cititori!

Omul a uitat că trebuie să moară a apărut la Editura Eikon și poate fi cumpărat de aici.

1 COMENTARIU

  1. Mă bucurat enorm această recenzie, Anca !
    Din păcate oamenii așa că Ioana, de fapt activiștii care își inalță glasul și strigă pentru oprirea dezastrelor, sunt puțini și slabi, circa 3 la % din populație care gândim verde.. Restul sunt ignoranți, terminator și cu Ego în loc de Eco în viața lor..
    Dacă le spun colegilor că uleiurile uzate NU se aruncă la chiuvetă, că coaja de banană, resturile alimentare nu se aruncă peste hârtie și peste plastic, ei îmi spun că sunt de pe altă planetă, că toată lumea face la fel, că io m-am trezit mai deștept.. Atunci la ce ceas suntem.???
    Am trecut pe lângă școala mea (generală) un fir verde n-am văzut, iar în urmă cu 30 de ani era înconjurată de pomi și vegetație.. Mă cert cu oamenii să nu își mai taie nucii și alți pomi perfect sănătoși de pe lângă casă, pentru că tot pe ei îi protejează, iar în lipsa lor, vânturile și furtunile o să îi lase fără acoperiș la casă..

    Îți mulțumesc pentru această recenzie, verde
    O săptămână frumoasă îți doresc, Anca.!!!

Lasă un răspuns