Oameni mari, un (posibil) refren al generației 30 +

M-am trezit extrem de hotărâtă în dimineața asta. Aveam două lucruri mari în minte: o cană plină cu cafea parfumată (și fierbinte) și scris. Citesc mai mult decât scriu și mi-e tare ciudă. Uneori. Mă bucur de poveștile pe care le descopăr și aș vrea să vă spun repejor despre ele, dar imediat îmi face cu ochiul vreo minunată din teanc. Eu mă las sedusă și crește numărul recenziilor în așteptare.

Și fix așa s-a întâmplat și-n dimineața asta. Mi-am făcut cafea și mi-am spus că mă uit numai un pic prin cartea asta. Un pic până la pagina 20, până la 50, până la o sută. Până la final. Da. Nu m-am urnit până ce nu am dat-o gata. Că prea m-am regăsit pe alocuri și prea proaspăt pare glasul autoarei în literatura noastră contemporană.

Oameni mari
Oameni mari

Oameni mari – copii afectați prinși în trupuri de adulți

Maria Orban nu scrie despre subiecte nemaiîntâlnite sau necunoscute, dar scrie cu o prospețime pe care nu am mai regăsit-o în alte cărți. Dă glas angoaselor unei generații folosind-o pe Rucsandra Radu, o eroină care nu se victimizează. Nu știa Rucsandra cine era cu adevărat, ce o mânase până aici prin viață și nu avea să îi fie ușoară tranziția de la femeia care se încadra în tipare la cea care îndrăznește să ierte, să iubească și să se iubească.

Rucsandra pot fi eu, Rucsandra poți fi tu, Rucsandra poate fi oricine care a crescut într-o familie cu „ce o să spună lumea?” Rucsandra poate fi oricine a crescut în familii cu „nu-l lua în brațe că se învață prost, lasă-l să plângă că face plămâni și mângâie-l noaptea, în somn.”

Oameni mari, probleme mari

Femei condamnate, femei crescute de alte femei care au confundat iubirea cu condiția femeii supuse. O generație întreagă de soții care și-au lăsat visurile să se topească în oala de tocăniță, în milieurile apretate atent și în pumnii împărțiți de cel care era așa cum trebuia să fie un bărbat. Au „dat roată” casei și s-au întors la același tratament.

Au crescut copii temători, firavi emoțional, mutilați sufletește. Au condamnat  alte generații. Da, unele femei și-au ales soțul după tiparul tatălui pe care l-au avut acasă. Și nu toți tații au fost primele iubiri ale fiicelor. Unii au fost primii călăi.

Rucsandra dă piept cu toate fricile ei. Era construită din firimituri, din nesiguranțe și din zbateri de aripi. Personalitatea îi fusese sufocată de tipare, de traume și de abuzuri.

Și ea se înscrie, în sfârșit, în cursa către normal, în goana după răspunsuri și echilibru. Și cuvintele declanșatoare nici măcar nu i-au aparținut.

Brașov. Seară. O casă. O femeie în cadă. Moby în boxe. Calm. Un bărbat intră în cadru. Spune: Nu mai pot.

Viață nouă, temeri vechi

Rucsandra rupe tiparul. Divorțează. Și nu ea pusese punct, el o făcuse. Dar ce conta? În ochii gospodinelor „old school” (și o spun cu tot respectul și cu toată aprecierea), acest lucru nu era posibil. Rucsandra se simte din nou dezrădăcinată de locul pe care-l îngrijise cu dragoste. Își pierduse tatăl și avusese nevoie de timp pentru a se reacomoda într-o lume prea mare. Acum își pierde soțul, chiar dacă vorbim de o pierdere diferită, și Rucsandra se vede din nou redusă la nimic, la prea puțin. Oare căsătoria îi valida existența?

Avea 36 de ani, era aproape divorțată și nu avea copii. Nu se îmbrăca așa cum o făceau alte profesoare, înjura și își lăsa elevii să se exprime. Deja începuse să se rupă de tipare, dar habar nu avea de acest lucru. Trebuia să se mai cunoască un pic, trebuia să mai afle câteva răspunsuri. Dar călătoria i-o veți descoperi voi și i-o veți trece prin propriile filtre.

Am citit cartea în câteva ore. Mi-a plăcut stilul aerisit, deloc filozofic și alambicat. Autoarea nu creionează portret de rău absolut niciunui personaj. Suntem oameni și asta ne ocupă tot timpul, nu? Dacă dați peste cartea asta, nu o ocoliți. Ar putea să vă adoarmă din frici.

Oameni mari a apărut la Editura Nemira și poate fi comandată de aici. 

 

 

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns