Oameni anxioși
Recenzii

Oameni anxioși – Fredrik Backman, recenzie

Oameni anxioși este cartea lunii mai pentru mine. Pentru toate emoțiile, pentru toate lacrimile din colțurile ochilor, pentru toate cuvintele-ancoră și pentru toate expresiile-cheie.

„Asta‑i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”

Am terminat cartea acum câteva zile. Nu am putut să o las prea mult pe lista de așteptare. Deși am citit alte trei cărți de atunci, încă simt că sunt la prezentarea apartamentului, alături de cele mai insolite personaje. Încă vreau să fiu ostatica lui Backman și prizoniera lumii pe care numai el o poate construi așa. Reală, magică, dureroasă, caldă. De suflet.

„Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de‑o clipă în aglomerația de pe un trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții, unii pentru alții, unii împotriva altora.”

Oameni anxioși

Oameni anxioși – suntem toți reuniți sub cupola lumii

M-am gândit că îl cunosc pe Backman acum. Că știu către ce finaluri se îndreaptă și că i-am priceput trucul pe care iubește mereu să-l pună mereu în scenă. Că nu îi mai permit să mă prindă în interiorul scenelor pe care știe să le deschidă cu expresiile lui cheie. Nu știu dacă el are acest farmec asupra tuturor, dar vă spun că, pentru mine, Backman este un vrăjitor. Vorbește parcă anume cu sufletul meu, pe placul meu. Personalizează cuvintele, le insuflă fiecăruia alte valențe și altă putere.

Și în acest roman am avut pasaje pe care le-am citit de două ori. Și am simțit de fiecare dată cum se insinuează pe sub pielea mea. Tatuate pe interior, punând stăpânire pe gândurile și simțurile mele.

Există loc pentru aproape fiecare categorie de oameni: pentru nostalgic, pentru cel care se teme să iubească, pentru cel care iubește prea mult, pentru cel care a pierdut și pentru cel care nu știe să piardă. Diferențe? Doar în ochii noștri și în încrâncenarea cu care părem să ne mânăm prin călătoria asta numită viață.

Destine. Poduri și palme întinse

Am auzit de curând un lucru care m-a marcat: „la început, unitatea de măsură era palma”. Câte palme mai întindem astăzi? Câte mâini de ajutor? Câte îmbrățișări? Câte palme mai ridicăm a mulțumire către cer? Un personaj din acest roman spune că Dumnezeu nu ne apără de cuțite, dar a lăsat oameni care pot face asta pentru noi. Suntem diferiți? Da. Dar asta ar trebuie să ne facă să fim mai uniți. Piesele unui puzzle sunt diferite, dar se completează perfect una cu cealaltă. Dar mai găsim timp pentru luptele celor din jur? Pentru a privi problemele altcuiva?

Teorii. Teoreme. Planuri. Strategii. Suntem foarte buni la toate, dar mai ales la complicat lucrurile. La asta nimeni nu ne va întrece vreodată. E viața simplă? Poate că da. Sau poate că este atât de complicată pe cât putem noi duce. Sau cât o lăsăm noi să fie. Dragostea este piesa care ne poate reduce pe toți la același nivel. Dragostea este nevoia primară a unui om, elementul care poate alina, completa și vindeca. Vezi, domnule Backman, ce îmi faci? Mi se învălmășesc gândurile și mi se înghesuie literele în vârfurile degetelor. Desfac un fir (sau am impresia că pot să fac asta) și încâlcesc alte cinci. Trag o concluzie care mă poartă spre alte zeci.

Oameni anxioși – separați sau împreună?

M-am gândit mult dacă să desfac sau nu legăturile dintre personajele lui Backman. Nu, n-am s-o fac. Nu le-ați mai înțelege locul, rolul și naturalețea. Nu le-ați mai percepe corect trăirile, lupta și vocea. Nu le-ați mai aprecia la fel. Dar trebuie să vă spun că fiecare își are aportul său la tabloul final, fiecare aduce cu el culorile pregnante din viața proprie. Și ăsta e un lucru cu care nu mulți autori pot jongla.

O tentativă eșuată de jaf armat, o luare de ostatici, niște personaje colorate, o femeie gravidă, doi polițisti haioși, un domn care poartă pe cap o mască de la un costum de iepure și un apartament pregătit pentru vizionare. Nu suntem pe platoul de filmare al unui film de comedie, deși vă pot asigura că am râs de câteva ori în hohote. Suntem pe urmele unui spărgător înarmat, facem echipă cu niște polițiști buclucași și interogăm niște personaje care nu se sperie absolut deloc de poliție. Vă spun ceva, da să nu spuneți nimănui: martorii chiar apără spărgătorul. Ei, aș! Mai multe nu vă pot spune!

„Căci ăsta e rolul părinţilor – să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când paşii le şovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi şi asta e o responsabilitate uriaşă, pentru că ei încă n‑au înţeles că habar n‑avem de nimic.”

Lecția despre empatie

Oameni anxioși nu este un simplu roman. Cred că este cel mai frumos, mai închegat și mai emoționant roman al lui Backman. Și abia aștept să văd ce mai scoate din pălăria lui fermecată! Oameni anxioși este un îndemn la empatie. Dar Backman se folosește de cuvinte și de talentul pe care îl are. Pune laolaltă personaje greu de uitat, replici savuroase și instantanee care se dezvoltă cu rapiditate sub ochii cititorului. Mai pune un strop de emoție, cuvinte-ancoră și un pic de magie, fix atâta câtă ne lipsește nouă pentru a nu mai fi doar niște oameni anxioși.

Vă recomand cu mult drag acest roman. Mie mi-a rămas în suflet!

Oameni anxioși a apărut la Editura Art, colecția Musai, și poate fi cumpărat de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *