Recenzie: O viață perfectă – Danielle Steel

Danielle Steel spunea cândva că nu înțelege de ce cărțile ei sunt încadrate în categoria cărților romance pentru că nu scrie neapărat despre dragoste ci că pune accent mai mult pe relațiile interumane, pe emoții, pe tragediile care ne marchează viața și care sunt pașii către vindecare. Este drept că împletește uneori și o poveste de dragoste printre rânduri, dar am simțit că nu povestea este vedeta cărții. 

Danielle scrie cu emoție, simplu și atent, și se pare că asta este rețeta perfectă pentru a ajunge la inima cititorilor săi. Recunosc, uneori trebuie să citesc un număr considerabil de pagini pentru a prinde esența, dar la final ajung cu emoție în suflet și cu o stare de bine și asta este tot ce urmăresc la o carte. Poveștile ei, ca și în cea din cazul de față, nu abundă nici în acțiune, nici în dinamism, dar exact asta mi se pare că e farmecul lor. Am avut impresia că autoarea nu a scris ci a văzut cândva această poveste și acum îmi povestește mie, (lucru evidențiat prin modul de scriere, părerea mea), reușind astfel să stabilească un anume nivel de intimitate, o legătură între autor și cititor.

Blaise McCarthy era cunoscută în mai toată lumea grație carierei ei în televiziune, a talentului său și a modului tranșant și meticulos în care aborda oamenii importanți pe care îi intervieva. 

Înaltă, frumoasă, roșcată și arătând mult mai tânără decât vârsta pe care o avea în realitate, hoteluri de lux, limuzine, cadouri și restaurante de cinci stele. La prima vedere oricine ar fi fost îndreptățit să creadă că viața ei era perfectă. Călătorea și trăia în compania numelor importante din fiecare stat, avea o carieră strălucită care dura de mai bine de douăzeci și cinci de ani și deocamdată nicio altă ”Blaise” nu apăruse pentru a-i lua locul în televiziune. 

Dacă pe plan profesional nimeni nu îi putea reproșa nimic, pe plan personal eu am cam avut câteva reproșuri la adresa ei. Avusese câteva relații care eșuaseră, apoi îl întâlnise pe Harry, un crai mult mai în vârstă ca ea, cu care se și căsătorește și rămâne însărcinată chiar dacă nu asta era dorința lor. Fiica lor Salima este diagnosticată cu diabet infantil la vârsta de trei ani, iar de la șase ani începe treptat să își piardă vederea. La opt ani ajunsese oarbă complet și depindea în totalitate de altcineva. 

Axată pe carieră, dornică de progres pe scara profesională, Blaise o duce pe Salima la o școală specială și o lasă acolo în grija lui Abby. O vizita pe Salima o dată la câteva luni, îi telefona ocazional și avea grijă să îi aducă cele mai nou gadgeturi care îi puteau ușura viața, dar cam atât dura implicarea ei. Aici nu am înțeles-o. Este drept, unele femei nu sunt făcute pentru a fi mame, dar când singurul tău copil are așa probleme grave de sănătate, eu cred că poți să îl ții lângă tine și să cauți soluții pentru a îl face fericit. 

Harry plecase din viața lor când Salima fusese diagnosticată cu această cumplită boală. Singura lui implicare era o vizită la Crăciun, unde îi dădea lui Blaise niște bani pentru a îi cumpăra fiicei lor un cadou. Am vrut să intru în carte și să îi dau puțin cap în cap. 

Când Abby moare în urma meningitei, lumea Salimei se prăbușește. Abby făcea totul pentru ea și o trata ca pe un copil de 5 ani. Blaise este rugată să vină și să o ia acasă pe toată perioada carantinei în care școala era închisă. Nu era loc pentru Salima acasă, Blaise călătorea prea mult, cineva trebuie să o verifice mereu, așa că de la școală li se dă un supraveghetor bărbat spre disperarea amândurora. 

Simon urma să locuiască trei luni de zile cu ele în casă și toți trei sunt nevoiți să învețe să trăiască sub același acoperiș. Blaise nu era tocmai încântată. Salima plângea după Abby cea care îi fusese ca o mamă, Simon ”fugise”de la școală pentru că acolo era Megan, o profesoară căsătorită cu care avea o relație de trei ani de zile. 

Fiecare protagonist are propriile limite de depășit și fiecare va trebui să învețe să lase garda jos. Simon aduce un oarecare echilibru în viața celor două femei care au acum șansa de a reclădi relația lor și de a fi mamă – fiică cu adevărat. Doar că apropierea dintre Simon și Blaise este inevitabilă în ciuda tuturor preconcepțiilor lor, iar asta le-ar putea da viața peste cap. 

Vor putea să își rezolve problemele? Se vor putea acomoda?

Cartea m-a relaxat și am citit-o cu ușurință. Nu este cea mai bună carte semnată de această autoare pe care am citit-o, era loc și de mai bine, mai ales că unele fraze sau idei se tot repetau, concluzia rămânând mereu aceeași, dar, după cum spuneam, la final am avut o stare de bine. Povestea de dragoste nu mi s-a părut incredibil de frumoasă, dar a fost ușor de urmărit și mi-a arătat că miracolele se întâmplă fix atunci când le aștepți mai puțin.

Sunt curioasă și de cealaltă carte pe care am achiziționat-o din aceeași colecție.

Voi ați citit cartea? Cum vi s-a părut?