O ultimă scrisoare este unul dintre titlurile cu care am fost răsfățați recent de cei de la Bookzone. Rebecca Yarros a devenit peste noapte, cu o singură bătaie de aripă de dragon, una dintre autoarele asupra cărora planează o lumină puternică și un val de atenție. Nu e nimic rău în asta, mai ales că are povești din mai multe genuri, pentru mai multe categorii de vârste sau cititori.
Însă, ca și în multe alte cazuri, asta pune și un soi de presiune pe umerii autoarei. De aici înainte, orice poveste va ieși de sub condeiul ei trebuie să fie extraordinară, încununată de răsturnări de situație, cu o galerie impresionantă de personaje și de universuri.
Pentru mine, cititoarea care are nevoie de o stare anume pentru poveștile fantasy, a fost o mare încântare să văd alt gen literar tradus, alte povești puse pe masă, cu sufletul deschis și cu sentimentele la vedere. O poveste de dragoste care să mă bântuie, să mă sfâșie și să-mi dea lumea peste cap? Cum să refuz așa ceva?
O ultimă scrisoare de dragoste – când destinul ți-e scris
Cu Rebecca Yarros am mai avut două întâlniri literare. Am citit A patra aripă și Începuturi fără sfârșit. Dacă prima poveste a fost cea care, din punctul meu de vedere, i-a fixat steagul pe vârful muntelui scriitorilor apreciați, cea de-a doua a scârțâit pe ici, pe colo. Și înainte să trec peste ideea asta, dați-mi voie să vă spun că nici A patra aripă nu m-a mulțumit pe deplin. Găsiți argumentele mele în recenzia de pe blog. Chiar dacă nu a fost experiența aia pe care să o pot numi „the one”, stilul mi-a plăcut și am zis că sigur voi căuta și altceva, întocmai pentru a avea o idee mai clară, mai compactă.
„O poveste de dragoste care te bântuie, te sfâșie și, în final, te inspiră.” – In touch Weekly
Și pentru cea de-a doua carte menționată mai sus găsiți articol pe blog, chiar eu îl voi reciti după ce voi termina de scris. Acum se înghesuie cuvintele în varfurile degetelor și dacă nu profit de momentul ăsta… nu știu, zău, când mai ajung să scriu despre ce citesc. Revenim. O să vă povestesc și experiența mea cu O ultimă scrisoare, dar am nevoie de un răgaz pentru a vă mărturisi câteva gânduri.
Gânduri, impresii, trăiri
Rebecca Yarros știe să scrie. Ah, asta sună ciudat, nu? Rebecca Yarros știe să scrie povești care pulsează într-un ritm aparte, un ritm pe care ea-l dictează, îl impune și-l umple de experiențe personale, de doruri și nevoi pe care le trăiește pe propria-i piele. Știe ce înseamnă să fii căsătorită cu un soldat, să simți o inimă în piept și una care bate departe, după un ritm dictat de gloanțe, apeluri în miez de noapte și frică. Știe cum e să aștepți, să suferi, să înghiți cuvinte atunci când vrei să spui doar „vino acasă, am și eu nevoie de tine”. La acest capitol, după cum se vede clar deja, nu am ce să îi reproșez. În rândurile astea am simțit un puls în plus: pulsul ei. Și asta a făcut ca sufletul să mi se înmoaie pagină după pagină.
Însă – simțeați că vine un însă sau un dar, nu? – nu la fel au stat lucrurile și în legătură cu copiii implicați în această poveste. Personal, aș fi vrut ca vârsta lor să fie mai mare, poate și a părinților inclusiv. Copiii din această poveste sunt gemeni și au aproape șase ani. Am și eu copii care au avut șase ani, am un nepot care are acum șase ani. Știu că unii sunt mai maturi, mai inteligenți, mai sensibili. Dar copiii ăștia au o maturitate și niște cuvinte care pot fi cu greu așezate în dreptul unui copil de nici șase ani. De acord, au trăit niște evenimente dureroase. Totuși, nu cred că poți avea o asemenea capacitate la o vârstă atât de fragedă.
De ce am simțit să spun de copii? Pentru că în jurul lor se concentrează întreaga atenție. Și am simțit din dedicația de la începutul cărții că îmi va fi sfâșiat sufletul. Intuiam direcția în care o va lua povestea și am simțit încă de atunci cum se strânge cercul durerii în jurul sufletului. Iar aceste mici denivelări, aceste mici sincope în sânul poveștii duc la o rupere de ritm, cel puțin pentru mine.
O ultimă scrisoare – un colac de salvare
O ultimă scrisoare este o poveste plină de nevoi, de grijă, de iubire și prietenie, de alegeri dureroase și de vești șocante. Dacă am anumite „steaguri roșii” la care reacționez când vine vorba de cărți, am și destule puncte sensibile care nu fac altceva decât să-mi dea sufletul peste cap.
Mă transform într-o masă plângăcioasă de fiecare dată când dau peste o poveste de dragoste care pune lumea toată pe pauză și nu rezist (emoțional vorbind) în fața unor oameni care știu să cucerească, să iubească și să ierte. Iar povestea lor mi-a adus aminte cumva de Inimi purpurii, doar că am avut de-a face cu alte puncte declanșatoare.
O ultimă scrisoare este o poveste ca un colac de salvare. Ella are nevoie de cineva cu care sa comunice direct, fără să simtă că e acuzată sau pusă la zid. Ella își crește singură gemenii, se ocupă de pensiunea preluată de la bunica sa și își așteaptă fratele plecat în luptă.
Ryan, fratele ei, o pune în contact cu un coleg de trupă, la fel de singur și de însetat de iubire (chiar dacă lui Chaos îi este greu să recunoască asta). Schimbul de scrisori dintre cei doi înflorește treptat, la fel ca și sentimentele și așteptările lor. Însă, așa cum ne este scris unora, destinul intervine și le bombardează lumile cu vești șocante, menite să îngroape o poveste care nici măcar nu începuse cu adevărat…
O ultimă scrisoare – promisiuni, iubire și gol
O ultimă scrisoare este o poveste cu un puternic impact emoțional, mai ales pe final, acolo unde simți cum lacrimile împung ochii.
Mi-a plăcut povestea și am întors paginile fără să fiu conștientă de asta. Trăiam acolo, în mijlocul lor, în ritmul impus de veștile șocante și de loviturile primite de la viață.
O ultimă scrisoare este disponibilă pe Bookzone.
Număr pagini: 512
Editura: Bookzone
Autor: Rebecca Yarros
Anul publicării: 2025
Traducator: Cora Radulian
Titlul original: The Last Letter
