Vă era dor de inspectorul Gamache?
Dacă da, am pentru voi un fragment în avanpremieră:
„Capitolul 34
Myrna era din ce în ce mai îngrijorată. Îi trimisese un SMS lui Harriet și o sunase. Îi scrisese pe email și pe WhatsApp.
Însă niciun răspuns.
— Sunt sigură că e bine, o liniști Clara de pe scaunul din fața șevaletului.
Myrna stătea pe canapea, cu fundul pe podea și genunchii undeva în jurul urechilor.
— Doar te ignoră. Până la urmă se va calma. Las-o în pace.
— Mda, poate. Mă duc la pensiune.
Myrna scoase un geamăt în toiul efortului lipsit de succes de a se ridica de pe canapea.
Clara oftă.
— Tu ai auzit ceva din ce-am spus eu până acum?
— Am auzit. Nu sunt de acord, spuse Myrna, rostogolindu-se în sfârșit de pe canapea.
— Uite, ce-ar fi să-l suni pe Gabri. Întreabă-l dacă Harriet s-a întors. Doar stă acolo acum, nu?
— Da.
Era o idee bună. În timp ce telefonul suna, se uită la tabloul la care lucra Clara.
Era un vârtej de culori amețitoare. Arăta ca o dezordine stridentă.
După ce vorbi cu Gabri, închise și oftă.
— S-a întors. Harriet și Sam s-au întors la pensiune acum câteva minute. Și au comandat deja cina de la bistrou.
— Bun, spuse Clara, întorcându-se la pânza ei. Vezi? E vie și nevătămată.
Deși Myrna nu era deloc convinsă că era așa.
Harriet se agită. Și vomă. Își simțea capul de parcă i-ar fi fost despicat în două, iar în gură avea gust de sânge amestecat cu vomă.
Încercă să se miște, dar nu reuși. Abia după un moment creierul ei confuz realiză că era legată.
Nu poate fi adevărat, se gândi ea.
Avea vederea încețoșată, dar putea să-și dea seama că se afla în pădure. Întunericul se apropia din nou.
Nu se poate așa ceva, se gândi ea.
În timp ce-și pierdea cunoștința, zări ceva pe pământ, la mică distanță de ea. Părea a fi un corp. Părea a fi…
— Sam?
— Am primit informațiile despre McNee. A lucrat în nordul Québecului, construia poduri. Căsătorit. Două fiice. Născut și crescut…
— Da, da, știu toate astea. Mă interesează studiile lui. Ce pregătire avea?
Beauvoir parcurse repede textul. Apoi ridică privirea.
— A fost inginer civil.
Gamache o sună din nou pe Nathalie Provost și de data asta reuși să o contacteze.
— Tocmai ți-am trimis-o. E totul în regulă? Pari stresat, spuse ea.
— Sunt bine, mai bine acum, că am lista. Mulțumesc.
Închise, apoi accesă lista. Și găsi confirmarea.
— Conner McNee a fost ultima persoană care a purtat inelul, îi spuse el lui Beauvoir.
Grozăvia a ceea ce spunea Gamache îl șocă pe JeanGuy. John Fleming păstrase inelul ani întregi. Și îl aruncase acolo, ca pe o mină terestră pe care să calce Gamache.
Era un mesaj, un avertisment. Putea să meargă oriunde. Să facă orice. Putea să pătrundă adânc în casa lui Gamache, în viața lui, iar Armand nu-l putea opri. Se mișca, văzut, dar nevăzut, prin comunitate, prin viețile lor, fără teama de a fi pedepsit.
Inelul de inginer, un simbol a ceea ce se putea întâmpla când se făceau greșeli, era acum folosit pentru a-i da peste nas lui Gamache cu propriile-i greșeli. Și cu morțile pe care le-au avut ca rezultat.
— Trebuie să-l arestăm pe Godin, spuse Gamache, îndreptându-se cu pași mari prin soarele după-amiezii târzii spre vechea fermă. Să-l ducem la interogatoriu. Îl putem reține 24 de ore înainte de punerea sub acuzare.
— Crezi că el este Fleming? întrebă Beauvoir, alergând să-l ajungă din urmă.
— Nu știu și nu avem timp să aflăm. Nu trebuie să-l lăsăm în libertate.
Dar Godin nu era acolo și nici mașina lui nu era.
— Fir-ar să fie. Ar fi trebuit să-l pun sub supraveghere, izbucni Gamache.
Se întoarse spre Beauvoir.
— Trebuie să trimitem o alertă la nivel de provincie. Și să aducem agenți locali aici. Să desfășurăm o acțiune de căutare la sol. Și, Jean-Guy, du-te la casa de la lac. Convinge-te că sunt în siguranță.
— Doar nu crezi că…
— Cred că Fleming a avut la dispoziție ani ca să planifice totul și nu cred că se va opri la mine.
— Pot să trimit câțiva membri ai echipei noastre, iar eu să rămân cu tine.
— Nu. Fleming are prea multe informații. Habar n-am cum le obține. Dacă i-a mituit pe gardianul-șef și pe director, e posibil să fi ajuns și la cineva din interiorul Sûreté.
În interiorul serviciului Omoruri. Lui Gamache îi repugna să creadă asta, dar nu înțelesese suficient de repede ce anume se întâmpla, cine se afla în spatele întregii povești, până unde ajunsese și care era dimensiunea amenințării. Până acum, cel puțin două persoane fuseseră ucise, poate chiar mai multe.
Acum nu era momentul să subestimeze. Trebuia să presupună ce era mai rău.
Matei 10:36.
— Sunt membri ai echipei noastre în care putem avea încredere, cărora le-am încredințat viețile noastre. O s-o sun pe Isabelle. E în vacanță la MontTremblant. Este aproape de Manitou. Și eu sunt la fel de dornic ca tine să protejez familia. Pe Annie. Propriii copii. Dar mai știu și că cel mai bun mod de-a face asta, singurul mod dea o face, este săl prindem pe Fleming. Iar el este aici, spuse Beauvoir.
Stătea încordat, cu brațele pe lângă corp, cu pumnii strânși, uitându-se încruntat la Gamache.
— În regulă. Sun-o pe Isabelle. Apoi conduci căutarea lui Godin. Eu mă întorc să-l arestez pe îngrijitor.
În timp ce se afla la volanul mașinii, Gamache spuse în șoaptă:
— Vin după tine.
Apoi, din propriul cap, auzi răspunsul batjocoritor.
Timpul a expirat.
Gamache se duse direct la biserică, dar nici urmă de îngrijitor. Doar racleta, care încă zăcea pe palier. O înfășură întrun șervețel și o băgă în buzunar. Apoi intră cu grijă în capelă, cu spatele la ușă, și își lăsă ochii să se adapteze la întunericul din interior.
Îl văzu pe Robert Mongeau stând acolo unde îl lăsase, cu capul plecat în rugăciune.
Aruncând o privire rapidă în jur pentru a vedea dacă îngrijitorul era acolo, Gamache se apropie încet de părinte.
— Robert?
Însă acesta nu se mișcă.
— Robert?
Când ajunse aproape, Gamache observă o pată întunecată întro parte a capului lui Mongeau. Se strecură în strană exact în momentul în care preotul se prăbuși. Gamache îl prinse și îl întinse jos, căutându-i pulsul.
Trăia, dar sângera abundent. Mongeau deschise ochii, însă părea să privească în gol.
— Este în regulă, Robert. Sunt Armand. Totul va fi bine.
Mâinile i se mișcau rapid peste corpul părintelui, căutând alte răni.
— Totul va fi bine. Rămâi cu mine.
Însă Robert dădu ochii peste cap și pleoapele i se închiseră.
Armand își smulse haina și o apăsă pe rana de la cap a părintelui, apoi făcu un calcul rapid în minte. Putea să cheme o ambulanță, dar asta ar dura prea mult.
Ridicându-l pe Mongeau îl cără afară din biserică și apoi în jos pe scări, până la mașină. Văzându-i, Gabri și Olivier ieșiră în fugă din bistrou, iar Ruth veni șchiopătând repede prin parc.
— Ajutați-mă, spuse Gamache în timp ce se chinuia să-l așeze cu grijă pe părinte pe bancheta din spate.
Mongeau scoase un geamăt în timp ce Gabri se târî pe cealaltă parte, îl apucă de umeri și îl trase spre el.
— Vin cu tine. Știu să acord primul ajutor, spuse Ruth.
Gamache nu protestă. Oricât de mult îi plăcea lui Gabri să-i zică bătrânei poete Labradorul salvator, ea chiar era instruită.
Și, oricum, Ruth era deja în mașină, ținând în poală capul lui Robert.
Spre surprinderea celorlalți, Gamache fugi înapoi în biserică. Ajuns înăuntru, căută repede printre strane. Apoi în spatele perdelelor de la altar. După care coborî în fugă la subsol.
Însă Claude Boisfranc dispăruse.
Întorcându-se la mașină, le-a ignorat întrebările și a condus cât de repede a putut până la spital. Când au ajuns la Urgențe, Mongeau a fost preluat în stare de semiconștiență, protestând slab că era bine, înainte de a începe să vomite și să întrebe de Sylvie.
— Ești bine? o întrebă Armand pe Ruth.
Nici Ruth nu arăta prea bine.
— Cred că da, răspunse ea uitându-se spre ușile batante prin care personalul de la urgențe îl condusese pe preot. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu. Așa l-am găsit.
— De aceea te-ai întors în biserică, să-l cauți pe atacator.
— Da.
— Dar de ce ar vrea cineva să-i facă rău preotului? Și atât de curând după ce a murit Sylvie. O coincidență? întrebă ea întorcându-și spre el ochii apoși.
Era clar că nu credea asta nicio clipă.
— Nu văd cum.
În schimb, avea o idee destul de clară în legătură cu cine.
— Poți să rămâi aici și să aștepți să vezi cum se simte Robert?
— Dar tu unde te duci?
— Jos, la morgă.
— Ăla e locul în care te simți tu fericit? strigă Ruth în urma lui, însă el trecuse deja de ușă, arătându-i legitimația infirmierului care făcuse un pas înainte să-l oprească.
Medicul legist își ridică privirea.
— Nu era nevoie să vii până aici, Armand. Puteam să te sun eu. Dar încă nu am rezultatele.
Sharon Harris îl privi mai atent.
— Te simți bine?
— De ce întrebi?
— Ai sânge pe tine.
Armand se uită și văzu că avea cămașa și pantalonii pătați de când îl cărase pe Mongeau la mașină.
— Nu e al meu. Am adus un prieten la Urgențe.
— Iisuse, pare grav. Sper că este bine.
— Rană la cap. Sângerează.
Dr. Harris aruncă o privire spre cicatricea adâncă de la tâmpla inspectorului-șef și își imagină sângele care cursese din ea.
— Poți să-mi spui totuși ceva despre Sylvie Mongeau?
Gamache trecu de cealaltă parte a mesei de autopsie unde se afla cadavrul femeii.
Dr. Harris aruncă o privire în jos.
— Ținând cont de aspectul marmorat al ochilor și de dilatarea pupilelor, aș spune că pare suspect, dar trebuie să așteptăm rezultatul testelor de sânge și țesuturi. După aceea ar trebui să fac o autopsie completă.
— Dacă îți aduc niște probe ADN, le poți compara?
— Sigur că da. Nu va fi oficial, vei avea nevoie de criminalistică pentru asta, dar testele vor fi precise. Pentru această femeie?
— Nu. O probă este pentru o anume Fiona Arsenault. O să cer să fie trimisă din dosarul ei. O alta este, de asemenea, la dosar acum. Un bărbat pe nume Godin. Țio voi trimite și pe aceasta. Cealaltă este aici.
Scoase racleta din buzunar.
Ea își puse niște mănuși și duse racleta pe masa de lucru.
— Crezi că ar putea fi rude sau aceeași persoană? întrebă ea.”
Volumul este disponibil aici.
