O fată din bucăți – Kathleen Glasgow (recenzie, Storia Books)

„Automutilarea sau auto-lezarea definește acțiunea prin care o persoană își produce răni sau lovituri cu buna știință. Automutilarea este un mod de exprimare a unor emoții adânci sau a unor probleme cu care se confruntă persoana.” sursa – aici

Pentru cei care nu înțeleg ceea ce înseamnă cu adevărat automutilarea, totul poate fi de neînțeles, de neacceptat. Anormal. Nefiresc. Pentru cei care știu și au citit măcar un articol pe tema asta, automutilarea este un strigăt după atenție, dragoste și acceptare. Automutilarea este modul prin care o persoană își strigă emoțiile, necazurile, frustrările sau durerile. Nu înseamnă că nu există dacă noi nu am trecut prin asta sau nu avem în jurul nostru pe cineva care apelează la aceste măsuri. Nu înseamnă că ar trebui să înăbușim strigătul unei femei care nu are nevoie de imaginație pentru a născoci un personaj dureros de real. Este de ajuns ca să se uite în oglindă și să își privească urmele de pe brațe.

Autoarea se inspiră din propria viață și dă naștere unui personaj care vine în fața noastră cu un drapel alb, drapel închinat nouă pentru a ne aminti că nu suntem în postura judecătorilor în viața nimănui, că nu avem dreptul să judecăm și să punctăm cu degetul. Avem doar dreptul de a accepta o ființă exact așa cum este ea, avem dreptul de a înțelege nevoile altcuiva și de a-i respecta alegerile. Știți ce e mai rău decât șerpii aceia rozalii ce se întind pe brațele lor? Urmele pe care alții au avut grijă să le traseze în suflet. Nu sunt la vedere pentru că zac în cel mai ascuns și mai întunecat colț: sufletul. Suflet alcătuit din bucăți, cusut, lipit, sfâșiat, sfărâmat, carbonizat. Suflet neînvățat să se ridice, neajutat să simtă, neîmpins înapoi în lumină. Nu-i mai ușor să te ferești de ei? Să te ridici de pe scaun dacă alături ți se așează unul plin de cicatrici?

Trăim într-o lume plină de egoiști. E mai ușor să privești rănile unui soldat. Simți compasiune și folosești un #respect. Vei spune că nu-i la fel. Nu? Războiul nu e pornit tot de oameni? Nu implică războiul lumea? Dacă micșorăm lumea întreagă la o scara mai mică nu e același lucru? Nu oamenii pornesc războiul din lumea ta? Nu oamenii te condamnă? Nu oamenii îți pun ciobul de sticlă în mână? Nu direct, dar au grijă să te îndemne spre el. Au grijă să te țină în colțul în care te-ai izolat și nu se gândesc la războiul pe care îl duci cu tine. Nu meriți #respect și nici să se vorbească despre tine. Meriți un loc în vreun tratat de psihologie, asta dacă se învrednicește vreun doctor să te aleagă. Spre încotro ne îndreptăm? Cât va mânca societatea din noi? Cât putregai le vom mai oferi pe tavă? Câte suflete vom mai condamna?

Să citești cartea asta este ca și cum ai lua tu singur un ciob cu care ți-ai scrijeli pe suflet. Trebuie să ai mintea deschisă și niciun strop de fățărnicie în inimă. Să citești așa cum ai citi un articol dintr-o revistă. Pe ăla tinzi să îl crezi. Să vezi cum capcana străzii prinde sufletele nevinovate în plasa lipicioasă a drogurilor, a bordelurilor, a corupției de minori, a traficului de carne vie. Cum unii cad și alții scot capul din mocirla aia infectă și urlă după ajutor. Unii reușesc să iasă și ajung în centre speciale așa cum a pățit Charlie, tânăra din romanul nostru. O vezi cum luptă, cum se agită, cum dorește să înfrângă pornirile astea și cum alții luptă odată cu ea. O vezi ieșind pe porțile instituției și te gândești că femeia care a dus-o pe lume dar nu știut să îi fie mamă îi va fi mamă acum. La începutul noului ei drum. Aștepți să vezi o fărâmă de dragoste, colacul ei de salvare. strângi pumni și aștepți. Și nu vine nimic. O, ba da! O scrisoare de la altcineva, niște bani de la o prietenă și o ridicare din umeri din partea celei care ar fi trebuit să lupte cu munții pentru a nu se ajunge aici. Și un șut în fund. Nu direct, dar resimțit.

Charlie nu e proastă. Știe că aici nu are nimic de făcut. Aici însemna bordelul unde Frank încercase să o vândă, însemna vina care îi rodea ca un vierme sufletul infect. Pleacă. Ar fi putut să se taie oriunde dacă ar fi vrut, dar nu vrea. Nu acum. Ar însemna să înșele așteptările doctorului care a avut timp să-i ofere un strip de blândețe. Nu înseamnă că îi va fi ușor. E mai speriată ca niciodată și tentația ițește capul de peste tot. Singură, fără bani și fără țintă. Ce se va alege de ea? Ciobul o aștepta cuminte în trusă.

Nu este ușor de citit un asemenea roman. Aș spune chiar că nu e drept să îl citești în luna august, luna lipsită de griji și încărcată de zen. Sau poate că acum e bine. Poate că așa scoți mai mult în lumină contrastele dintre cele două lumi, poate că așa înțelegi tonurile sumbre ale cărții și poate că așa te poți descotorosi de toată încărcătura emoțională.

Două lucruri urăsc în lumea asta:

1. Boala care atacă trupurile celor mici. Mi se pare nedrept și nefiresc.
2. Neiubirea. Lipsa de iubire nu este o boală, dar am văzut atâția suferinzi. Aproape că le poți agăța cartonașe de gât. Cartonașe pe care nu le treci simptome ci efecte. Boala asta roade din suflet, din personalitate, din încredere, din stima de sine. Devastatoare este. Așa că veți realia cam ce impact a avut cartea asta asupra mea. Nu știu câți tineri care se automutilează avem în țara noastră, dar aș ieși în mijlocul străzii și aș urla că nu e bine, că nu într-o societate lipsită de iubire și de spirit civic vreau eu să-mi cresc copiii.

Romanul a apărut la Storia Books și poate fi cumpărat de aici. Merită citit și înțeles!
Traducător: Alina Marc Ciulacu
Titlul original: Girl in Pieces
Data publicării: 2017