Recenzii

O dată pentru totdeauna – Sarah Dessen, fragment în avanpremieră

Colecția New Moon este adresată tinerilor de toate vârstele.

Bucurați-vă de povești romantice, cu personaje memorabile și aventuri pe măsură!
Primul titlul este (în curs de apariție) O dată pentru totdeauna de Sarah Dessen.
Celelalte titluri sunt Un cântec pentru tine (This Lullaby) si Along for the Ride.
O dată pentru totdeauna
  • Louna, fiica celebrei organizatoare de nunţi Natalie Barrett, a fost martoră la tot felul de
    evenimente: nuntă pe plajă, în clădiri monument istoric, în hoteluri elegante sau în cluburi. Poate
    de aceea este atât de cinică în privinţa finalurilor fericite, mai ales fiindcă prima ei dragoste s-a
    sfârşit tragic.
    Atunci cînd Louna îl întâlneşte pe Ambrose, care schimbă iubitele ca pe şosete şi nu pare să aibă
    nici o grijă pe lume, nu-l prea bagă în seamă. Dar băiatul nu se lasă descurajat, mai ales acum că
    a întâlnit-o pe singura fată a cărei părere contează cu adevărat.
    Fanii scriitoarei Sarah Dessen se vor bucura să citească această poveste de dragoste tandră, spusă
    cu umor şi duioşie, al cărei final reprezintă mult mai mult decât un happy end.
    „Oare mai există cineva care să scrie atât de convingător despre problemele tinerilor ca Dessen?
    Sinceră să fiu, mă îndoiesc.“
    Jodi Picoult
    „Sarah Dessen este un fel de star rock printre scriitorii de ficțiune pentru tineri. Romanele ei, care
    vorbesc despre maturizare și primii pași în viața de adult, cercetează cu căldură, umor și speranță
    experiențele prin care trec adolescenții.“
    Los Angeles Times
    Traducere din limba engleză și note
    MONICA GRECU
    Capitolul 1
    Ei, așa ceva nu se mai întâmplase până acum.
    – Deborah? am spus, ciocănind încet la ușă, dar cu suficientă intensitate ca să transmit faptul că
    exista o oarecare urgență. Sunt Louna. Te pot ajuta cu ceva?
    După spusele mamei, asta e regula numărul unu în abordarea unei asemenea situații: să nu arăți
    că ar exista o problemă. Adică, în cazul de față, să nu întrebi dacă era ceva în neregulă în cazul în
    care nu știai sigur că era, cu adevărat, ceva în neregulă. Iar în acel moment eu chiar nu eram
    sigură. Cu toate că nu putea fi un semn bun ca o mireasă să se încuie în anticamera bisericii la
    cinci minute după ce ar fi trebuit să înceapă nunta.
    Am auzit mișcare de cealaltă parte a ușii. Apoi pe cineva care își trăgea nasul. Din nou, mi-am
    dorit să fi fost în locul meu William, partenerul de afaceri al mamei și îmblânzitorul oficial de
    mirese. Dar el era prins într-o altă criză, care pornise de la faptul că mama mirelui avea ceva de
    obiectat fiindcă trebuia să meargă pe culoar înaintea mamei miresei, chiar dacă toată lumea știa
    că așa funcționa eticheta. Dacă lucrezi suficient de mult timp în domeniul organizării de nunți,
    înveți pe pielea ta că orice situație poate deveni o potențială problemă, de la fericitul cuplu până
    la șervețele. Nu se știe niciodată.
    Mi-am dres vocea.
    – Deborah? Să-ți aduc niște apă?
    Nu că ar fi rezolvat ceva, dar apa nu strică niciodată: asta era încă una dintre convingerile mamei.
    În loc de răspuns, încuietoarea a făcut un pic de zgomot, iar ușa s-a deschis cu un zdrăngănit. Am
    aruncat o privire la scările din spatele meu, rugându-mă să-l văd pe William apropiindu-se, dar
  • nu, eram încă singură. Am tras aer în piept, apoi am luat sticla pe care o înșfăcasem mai devreme
    și am intrat. Hidratarea învinge totul.
    Clienta noastră, Deborah Bell (în curând Washington, să sperăm), o fată frumoasă, de culoare, cu
    părul strâns într-un coc, stătea așezată pe podeaua cămăruței, cu rochia albă, voluminoasă,
    înghesuită în jurul ei. Costase cinci mii de dolari, fapt pe care îl știam pentru că ni-l repetase de
    nu știu câte ori în ultimele zece luni de planificare a acestei zile. Am încercat să nu mă gândesc la
    asta în timp ce mă apropiam repede, dar nu prea repede, de ea. („Nu alerga niciodată la o nuntă
    decât dacă viața cuiva e, literalmente, în pericol!“ mi-au venit în minte vorbele mamei.) Tocmai
    scosesem dopul sticlei de apă, când mi-am dat seama că Deborah plângea.
    – Ei, hai, nu plânge.
    M-am ghemuit într-o poziție care speram eu să arate profesionist, cu genunchii într-o parte, și am
    scos din buzunar un pachet subțire de șervețele.
    – Machiajul tău arată minunat. Hai să nu-l stricăm, ce zici?
    Deborah, cu o geană falsă deja desprinsă – mai e nevoie și de câte o minciună, uneori –, a clipit
    către mine, lăsând un nou val de lacrimi să-i curgă pe fața și așa brăzdată.
    – Pot să te întreb ceva?
    „Nu“, m-am gândit. Acum eram la nouă minute întârziere. Cu voce tare, am spus:
    – Sigur.
    Ea a tras aer în piept tremurând, așa cum se întâmplă după ce ai plâns o vreme.
    – Tu crezi…
    A făcut o pauză, în timp ce un alt val de lacrimi i s-a strâns în ochi și s-a vărsat, de data asta luând
    genele false cu el.
    – Crezi că iubirea adevărată poate dura pentru totdeauna?
    Urca cineva pe scări, în sfârșit. După zgomotul care se auzea, însă – pași mai mari, care duduiau
    zgomotos, pufnituri și oftaturi perfect audibile – nu era William.
    – Iubirea adevărată?
    – Da.
    A întins o mână – Doamne, nu! m-am gândit, dar era prea târziu ca s-o opresc – spre ochi și și i-a
    șters, întinzându-și machiajul până la tâmple. Pașii din spatele nostru se auzeau din ce în ce mai
    tare; indiferent cui i-ar fi aparținut, acel cineva avea să ajungă în curând. Între timp, Deborah se
    uita la mine cu ochi mari și rugători, ca și cum ceea ce avea să se întâmple depindea complet de
    răspunsul meu.
    – Crezi în ea?
    Știam că răspunsul pe care îl voia era „da“ sau „nu“, ceva concret și specific și, dacă ar fi fost
    vorba despre orice altă întrebare, probabil că aș fi putut să i-l dau. În schimb, am rămas acolo
    tăcută, în timp ce încercam să găsesc cuvintele potrivite pentru imaginea pe care o vedeam cu
    ochii minții – un băiat cu o cămașă albă de smoching, pe o plajă întunecată, râzând, cu o mână
    întinsă spre mine.
    – Deborah Rachelle Bell! am auzit o voce bubuind din spatele nostru.
    O clipă mai târziu a apărut tatăl ei, reverendul Elijah Bell, umplând complet golul ușii care
    rămăsese deschisă. Costumul îi era strâmt, gulerul cămășii – desfăcut, iar într-o mână avea o
    batistă, cu care a început imediat să-și șteargă fruntea transpirată.
    – Ce crezi că faci? Te așteaptă oamenii jos!
  • – Îmi pare rău, tati, a început să se văicărească Deborah, moment în care l-am văzut în sfârșit pe
    William, care urca scările.
    A dispărut din vedere la fel de repede, blocat de silueta rotundă a reverendului.
    – Mi s-a făcut doar frică.
    – Ei bine, adună-te, dragă, i-a spus el, pășind înăuntru. Cu răsuflarea tăiată, s-a oprit să inspire o
    dată sau de două ori înainte să continue: Ca să-ți organizez nunta, am cheltuit treizeci de mii de
    dolari din banii mei câștigați cu greu. Nu-i mai văd înapoi, așa că, dacă în secunda asta nu pășești
    pe culoar în biserică, mă căsătoresc eu cu Lucas!
    În acel moment, Deborah a izbucnit din nou în lacrimi. Nici n-am apucat bine să întind mâna spre
    ea, ca s-o bat, neajutorată, pe umăr, că William a și reușit să se strecoare pe lângă reverend și să
    se apropie de noi. Calm ca întotdeauna, nu se uita la mine, ci ochii îi erau ațintiți doar asupra
    miresei, în timp ce se apleca să-i vorbească la ureche. I-a șoptit și ea un răspuns, în timp ce el a
    început să-i maseze spatele cu mișcări circulare, așa cum ai face ca să liniștești un copil agitat.
    N-am auzit nimic din ce și-au spus, doar pe reverend, care încă mai respira zgomotos. Pe scări se
    auzeau alți pași acum, cel mai probabil domnișoarele și cavalerii de onoare și alții care veneau să
    tragă cu ochiul. Pare-se că tuturor le plăcea să facă parte din poveste. Mai demult mi se părea de
    înțeles asta, dar acum nu mai era cazul.
    Nu știu ce i-a spus William lui Deborah de a făcut-o să zâmbească, deși mai tremura încă. Dar a
    fost suficient; mireasa l-a lăsat s-o ia de cot și s-o ajute să se ridice. În timp ce ea se uita în jos la
    rochia șifonată, încercând să-i netezească faldurile, el s-a lăsat pe spate pe hol, făcând un semn
    către cineva de pe scări. O clipă mai târziu a apărut machieuza, cu trusa în mână.
    – Gata, haideți, oameni buni, s-o lăsăm pe Deborah să se aranjeze puțin, a decretat William către
    cei aflați în cameră, exact în clipa în care, ca la un semn, mai întâi o domnișoară de onoare, apoi
    alta – și-au vârât capetele pe ușă.
    – Domnule reverend, puteți să le spuneți tuturor să-și reia locurile? Venim jos în două minute.
    – Așa să fie, a spus reverendul, trecând ca o furtună pe lângă el în drum spre ieșire și punând pe
    fugă domnișoarele de onoare, învăluite într-un nor de voal de culoarea lavandei. Să nu mai fie
    nevoie să urc iarăși scările!
    – Ieșim imediat, i-a spus William lui Deborah, făcându-mi semn să-l urmez.
    Ceea ce am și făcut, trăgând ușa în urma noastră.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *