O caut pe Jane este un roman cu o poveste care rănește, vindecă, alină, înduioșează. O poveste din genul celor care se lipesc de suflet instant, fără mari pregătiri și fără semnale de alarmă. O poveste care încapsulează trăirile, durerile, golurile, durerile, alegerile altor femei, altor mame, altor ființe greu încercate de soartă. O poveste altfel. O poveste ca un cântec de leagăn. Deși știi că este pe cale să se întâmple ceva rău, ești liniștit. Știi că există o forță care te apără. Sau o rețea. Există un cocon numit iubire, oameni care știu să-l țeasă și oameni care nu-l vor lăsa să se închidă. Iar asta e minunat, nu-i așa?
Nu știu ce puncte va atinge în sufletul vostru cartea asta, dar mie mi-a adus aminte de cărțile scrise de Emily Gunnis, de capacitatea acesteia de a întoarce emoțiile pe dos, de a le stoarce de trăiri și de patos. Heather Marshall devine vocea unor femei, unor alegeri, unor drepturi. Reunește deopotrivă femei care aleg să renunțe la viețile ce se formează în pântecele lor, femei care le ajută înțelegând că nu există viitor, femei care pierd lupta cu viața, femei care luptă pentru dreptul de a alege, femei care pică victime într-un sistem corupt, îmbogățit peste noapte din durerile altora. Le dă voie să-și spună povestea, să dea glas traumelor îndurate și să caute adevărații vinovați.
“Minunat… O superbă celebrare a maternității și o aducere aminte a consecințelor ce apar când femeilor li se refuză dreptul de a alege. Curajos, superb scris și de neuitat.” — FIONA DAVIS, autoarea romanului Palatul Magnolia, New York Times Bestseller
O caut pe Jane – când nu renunți la speranță
Îmi este cel mai greu să scriu despre cărțile pe care le iubesc. Pentru că, absolut de fiecare dată, mă tem că nu știu să dau glas emoțiilor, că nu știu să pun povestea în lumină. Și pentru că mă simt un intrus, un necunoscut care despică falia durerii, scoate rănile la suprafață și le expune în cel mai intim mod. Femeile acestea nu-și deschid doar picioarele, își deschid sufletul, își expun durerile care urlă pe dinăuntrul lor. Și să nu înțelegeți greșit când spun „își deschid picioarele”. Femeile acestea sunt însărcinate într-o vreme în care avortul este interzis.
Unele, după cum am auzit și citit în alte povești, caută metode de întrerupere a sarcinii acasă. Dureroase, mortale, aducătoare de necazuri. Altele, după cum aflăm și din povestea de aici, mânate de disperare, apelează la cabinete insalubre, clandestine și ilegale, dosite pe vreo alee lăturalnică. Aici își găsesc femeile sfârșitul, prinse în agonia pe care singure și-o scrijelesc pe suflet, hemoragiile cauzate de medicii nepricepuți și infecțiile căpătate în urma procedurilor barbare.
Există și maternitățile din mănăstiri, locurile în care femeile „pătate” sunt trimise să nască. Aici, în casa Domnului, fetele nu primesc nici milă, nici asistență, nici dragoste. Sunt tratate urât, obligate să muncească pentru a-și stinge datoriile față de mănăstire, constrânse să semneze acte de adopție pe care nu le înțeleg sau nu au timp să le citească. Supuse abandonului și traumelor fizice, apoi durerilor facerii, fetele primesc și lovitura de grație: copiii le sunt smulși din brațe, vânduți familiilor de „bine”. Iar multe dintre ele nu-și mai găsesc vreodată locul pe pământ.
O caut pe Jane – o scrisoare rătăcită, trei destine unite
O scrisoare pierdută schimbă pentru totdeauna destinul unor femei. Rătacită într-un sertar uitat de timp și de lume, scrisoarea și-a păstrat rândurile și povestea închisă în ele. Până când, dintr-o întâmplare, cineva o găsește și hotărăște că adevărul trebuie să iasă la lumină. Era prea târziu pentru el? Angela era convinsă că nu.
Ea însăși experimentase golul căruia nu știuse să-i dea nume până ce nu o întâlnise pe mama biologică. Era convinsă că destinatarul acestei scrisori, chiar și la atâția ani de la data scrierii ei, trebuia să cunoască adevărul. Angela fusese tulburată de tristețea și dragostea din acele rânduri, iar femeia căreia îi era destinată scrisoarea avea să își cunoască rădăcinile cele mai adânci, să șteargă îndoielile și căutările, dacă acestea existaseră vreodată.
În urmă cu mulți ani, în anul 1971, Evelyn Taylor scrisese ea însăși o scrisoare micuță, pitită în scutecele copilului său. Dacă totul ar fi mers după planurile sale, micuța ei ar fi crescut într-o familie unită, alimentată de dragoste și armonie. Însă, soarta i-a fost potrivnică și tânăra viitoare mamă a ajuns în căminul maternitate care i-a vândut copilul. După această pierdere șocantă, Evelyn își reconfigurează viața. Devine medic și se alătură unei rețele care ajuta femeile să facă avorturi. „O caut pe Jane” era codul celor care aveau nevoie de o astfel de procedură și o primeau numai după ce medicii implicați se asigurau că toți pașii erau urmați.
Având în vedere că avortul era ilegal, rețeaua era permanent în pericol. Cabinetele se mutau de la o adresă la alta, membrii renunțau când simțeau că merg pe marginea prăpastiei. Evelyn mergea înainte. Voia să dea altor femei șansa de a alege, șansă pe care ea nu o primise.
O caut pe Jane – pârghiile trecutului
Mi s-a părut surprinzător modul în care autoarea a împletit destinul celor trei femei, dar și nevoile diferite care le-au împins unele spre altele. Despre cea de-a treia femeie – Nancy Mitchell – nu vreau să vă spun prea multe. Legăturile care duc spre ea sunt fragile și ar fi bine să le desfaceți voi, rând pe rând.
Vă spun doar că O caut pe Jane este o poveste cu un puternic impact emoțional, cu femei care luptă și femei care cred, cu oameni care ajută și oameni care se împotrivesc. Spre final, recunosc, mi-aș fi dorit ca autoarea să nu sară peste atât de mulți ani. Am înțeles de ce a făcut-o, doar că aș fi vrut să rămân acolo, integrată în fiecare alegere, în fiecare mișcare.
Așa cum am spus, O caut pe Jane este un roman care de lipește de suflet, care devine acasă, care vindecă și sprijină. Eu vi-l recomand cu tot dragul și vă aștept impresiile după lecturarea lui!
O caut pe Jane a apărut la Editura Univers și poate fi cumpărat de aici.
Pagini: 416
Colecție: Universul Cartilor
Traducere: Oana-Celia Gheorghiu
