Nu e vina mea că am cedat în fața tentației. Nici că am pus această carte în coșul de cumpărături imediat ce am văzut-o pe site. Nu e vina mea că am început-o de îndată ce a ajuns acasă. Nu e vina mea că am lăsat alte cărți să mă aștepte, că mi-am pierdut pașii într-o lume în care gândurile mi-au fost tulburate, instinctul și încrederea doborâte precum piesele de domino. Nu e vina mea.
„ Câștigi mai multe dispute cu zâmbete decât cu lacrimi, spunea bunica G. Și de la zâmbete nu se umflă ochii.”
Nu a fost vina mea pentru surpriza din final. Nici pentru măștile care au picat, nici pentru orele nenumărate de terapie, nici pentru stigmatul lipit de spatele unor oameni fără vină. Nu e vina mea că am crezut în farmecul unui bărbat șarmant, nici că i-am crezut minciunile. Nu e vina mea că am lăsat gândurile să roiască în jurul acestui subiect, nici că m-am transpus în locul personajelor, că mi-am dat voie să simt, să râd, să mă îngrijorez, să las vina să mă devoreze.
Le-am trăit pe toate așa cum au venit: tulburătoare, vindecătoare, îngrijorătoare. Și m-am scuturat zdravăn atunci când am ajuns la final. Am lăsat cartea pe pat și am ieșit afară. Am vrut să mă îndepărtez de stratul de putregai, de lumea putredă, bolnavă și întunecată a personajelor. Am vrut să uit. Și să strivesc tot răul.
„Am intenționat să petrec weekendul citind; apoi am fost nevoit să îmi dau seama ce să fac cu restul zilelor de sâmbătă și duminică! Este unul dintre acele rare thrillere care îți rămân în minte mult timp după ce ai întors ultima pagină.” — Jeffery Deaver
Nu e vina mea – oameni bolnavi într-o lume bolnavă
Deși nu are o dinamică foarte ofertantă, nici nu lasă răsturnările de situație să preia controlul absolut, povestea are un fundal pe care nu multe subiecte reușesc să-l păstreze: tensiunea. Deși relua cumva subiectul și-l privea dintr-un alt unghi, Victoria Selman a reușit să imprime pe toată suprafața poveștii o tensiune aparte, un disconfort pe care nici nu am știut să-l identific de la început. A fost ceva acolo, un ghimpe care m-a tot îmboldit să aștept, să nu mă grăbesc și să ascult toate variantele până la capăt.
Nu spun că nu mi-aș fi dorit ca autoarea să creioneze mai multe vârfuri ascuțite, laturi pe care să ne cocoțăm și de pe marginea cărora să ne desprindem în gol câteva pagini mai încolo. Sau că nu aș fi vrut să insiste mai mult asupra la Matty, bărbatul care a distrus visuri și familii. Am simțit că îmi întredeschide ocazional o ușă, că mă lasă să arunc o privire înăuntru și că așteaptă să identific eu cât mai multe elemente descoperite acolo. Și face asta fără să-mi aprindă lumini, fără să-mi acorde răgazul să mă acomodez.
„Un thriller psihologic plin de întorsături, care ajunge la esența modului în care iubim, dar mai ales pe cine.” – Sarah Pinborough, autoarea bestsellerului Behind Her Eyes
Nu e vina mea – când dragostea vine la pachet cu frica
„Încrederea înseamnă să-ți îngădui să fii vulnerabil. Să ai credința că persoana în fața căreia îți deschizi inima nu ți-o va sfâșia.”
Amelia-Rose și Sophie – mamă și fiică, amândouă aflate în căutarea unui loc sigur. Departe de pământul natal, încercând să reconfigureze traseul și definiția fericirii, cele două pică rapid în mrejele carismaticului Matty. Amelia era o femeie dornică de iubire și atenție. Sophie voia un tată, un bărbat care să le țină în siguranță, care să le ofere un statut diferit și un sens.
Sophie îl adoră pe Matty – este tot ceea ce nu poate fi mama sa ursuză: este amuzant, nonconformist, atrăgător, atent la nevoile și dorințele sale. Poate că are ea doar șase ani, dar știe exact cum ar trebui să se comporte un tată. Și e sigură că ar fi și un bărbat potrivit pentru mama ei. Dacă Amelia ar renunța un pic la orgolii, dacă s-ar debarasa de toate prejudecățile primite în dar de la propria-i mamă.
Deși vestea nunții prințesei Diana cu prințul Charles ține primele pagini ale ziarelor, viața locuitorilor Londrei este dată peste cap de un șir de morți înfiorătoare. Un criminal în serie începe să ucidă femei care seamănă izbitor cu Amelia Rose. Cadavrele abandonate în locuri mai mult sau mai puțin ferite stârnesc teamă în sufletul tuturor locuitorilor, dar mai ales al femeilor obligate să se ferească, să apeleze la prieteni sau la dispozitive inovatoare pentru a rămâne în siguranță.
Nu e vina mea – trecutul bate din nou la ușă
Bărbatul care-i cumpără mâncarea preferată, o gâdilă, îi spune povești și o scoate în oraș nu poate fi bărbatul din portretul robot. Matty este un om bun, nu poate fi un criminal. Matty este atent, nu lasă urme groaznice pe trupuri vulnerabile. Matty este bun și drăgăstos. Este consilier pentru persoanele îndoliate. Cum ar putea el să provoace doliu în rândul altor femei?
Matty este arestat și identificat drept criminalul supranumit Umbră. Sophie și Amelia Rose trec de la o familie la statutul de „complice” morale pentru Matty. Cum era posibil ca ele să nu fi bănuit nimic? Cum a putut el aluneca pe sub radar atâta timp? Și care fuseseră adevăratele lui intenții? De ce căuta asemănarea fizică? Care fuseseră planurile sale în legătură cu Sophie?
Cu Matty închis în spatele gratiilor, Sophie începe să își reconstruiască viața sub cupola vinei, a traumelor căscate de prezența lui Matty, a nevoii ei absurde de tot ce însemnase Matty pentru ea. Însă, fix atunci când credea că își stăpânește destinul, Sophie primește o scrisoare de la Matty. Bărbatul îi cerea să vină să-l vadă pentru că avea câteva lucruri de mărturisit. Să recunoască, în sfârșit, crimele abominabile? Sau să dezvăluie un adevăr mult prea dureros?
Nu e vina mea – o istorie dureroasă
Nu e vina mea este o istorie dureroasă, plină de semnale de alarmă, de conștientizări și traume sufletești. Victoria Selman nu ne lasă să uităm că monștrii trăiesc printre noi, în spatele zâmbetelor amabile, dincolo de gesturile care par sincere.
Nu e vina mea este disponibilă la Bookzone, chiar aici.
Număr pagini: 368
Editura: Bookzone
Autor: Victoria Selman
Anul publicării: 2024
Titlul original: Truly Darkly Deeply
