Nețărmuritul zbor al sufletelor desfrânate – Paul Pufan, recenzie

Nețărmuritul zbor al sufletelor desfrânate a fost un roman bun și ar fi putut fi și mai bun dacă autorul ar mai fi lucrat la unele aspecte, din punctul meu de vedere. Paul Pufan îmi era necunoscut și câteva prietene mi-au recomandat acest roman. Îmi pare rău, dar a scârțâit.

Jonglând cu o scriitură fluidă, personaje care par să ascundă secrete murdare și elemente psihologice, romanul lui Paul Pufan ar fi putut fi unul remarcabil. Dar și-a pierdut stratul de strălucire, a devenit opac și mi-a lăsat un gust amar.

De ce am ținut să menționez minusurile cărții? Pentru că a fost cartea asta o bucurie, eliberarea aia de genul „uite, măi, că pot scrie bine și ai noștri!”. Și eram atât de încântată să încep aventura! Înainte să mă judecați greșit, aș dori să spun că eu am câțiva autori români de suflet, autori pe care i-am citit și vreau să îi recitesc. Dar am și autori pe care îi evit. Nu pentru că nu scriu bine. Ci pentru că nu știu să primească părerile cititorilor. Ca să nu lungesc recenzia mai încolo, ar fi bine să spun ce nu mi-a plăcut, nu?

Hai să ne jucăm de-a romanul polițist!

Ashley și Nathaniel Lincoln păreau să formeze cuplul perfect. Dar, dincolo de privirile superficiale sau de pozele perfecte, între cei doi lucrurile nu mergeau deloc bine. Și aici am sesizat eu primul minus. Ashley nu este cea mai frumoasă femeie din lume, nici cea mai bogată, nici nu aduce în căsătorie un capital de relații fenomenale. Nathaniel nu era urât, nu era impotent, nu avea vreun defect fizic. Din contră, era un om de afaceri de succes și avea cam tot ce își putea dori.

Cu toate astea, Nathaniel o cam obligă pe Ashley să se căsătorească cu el, folosindu-se de un secret murdar, secret care i-ar fi putut condamna acesteia viața pentru totdeauna. Și întrebarea mea este: de ce ea? De ce așa? De ce se purta el de parcă se rușina cu ea? Pentru aparențe? Când ești bogat și pe banii tăi, aproape că nu îți mai pasă de astea. Deci scuza asta nu stă în picioare. Și bâjbâielile de mai târziu, nici atât.

„Cu toții purtăm măști când ne afișăm în societate, măști care trădează, mai mult sau mai puțin, esența noastră naturală. Unii reușim să ne ascundem atât de bine în spatele lor, încât nimeni nu își poate da seama cine suntem cu adevărat. Unii ascundem un înger sau chiar un demon, în timp ce alții alegem să nu dăm importanță propriei personalități și să etalăm ceva monstruos, antonim esenței individuale, nu neapărat pentru că suntem rai, ci pentru că am descoperit că astfel ieșim în evidență, că astfel putem marca și impresiona cadrul social proxim.”

Ashley, rănită și pe jumătate abandonată de soțul ei, are o legătură amoroasă cu Mark, nimeni altul decât cumnatul ei. Da, aici v-ați prins cui se adresează acel „suflete desfrânate”. Nu i-am condamnat. Din contră. I-am văzut la fel de viciați, de alunecoși și de dornici de iubire. Se cam meritau și se potriveau. Dar nu mi-a plăcut povestea nici aici. Prea erau pe față întâlnirile lor, prea se prinde toată lumea, mai puțin Nathaniel.

Și nu mi-a plăcut finalul. A avut autorul un twist inteligent (twist pe care îl cam anticipasem deja. Mai că nu mi se spusese direct cine și cum), dar mi-a dat impresia că se grăbește pe final și a lăsat lucrurile așa, fără să aibă un final clar. Da, poate fi și acesta un scenariu bun, dar aș fi vrut un pic mai multă atenție.

„Putem înțelege dragostea cu adevărat numai atunci când suntem singuri, în liniște, nederanjati de nimeni, numai în momentele în care toate ideile minții noastre se schițează în fața ochilor într-un mod fantasmatic. În astfel de clipe, putem vedea lucrurile care ne-au punctat viața, putem vedea dincolo de ignorantul creier și disperata inimă.”

Și pentru a încheia partea cu minusurile, aș mai avea ceva de punctat. Prologul a fost parcă la mii de ani lumină de acțiunea cărții. Prea vâscos, prea greoi. Un pic prea filosofic pentru jocul viciilor în care suntem tranpuși. Și as mai sugera atenție la expresiile folosite. Unele au fost prea neaoșe pentru locația în care autorul și-a plasat acțiunea, prea românești. Și a mers și în extrema cealaltă. A folosit o grămadă de cuvinte englezești pe care le-a lăsat așa, netraduse. A pierdut mult aici.

Crime și pasiune

Pasiunea a fost la ea acasă. Nu am nimic de comentat aici. Cu toate că nu știu dacă autorul a dorit doar să se folosească de relația lor, a vrut să șocheze sau a vrut să ne impresioneze. Dar cu partea de thriller, autorul nu m-a convins mai deloc. Da, așa cum am spus mai sus, a dorit să evidențieze un twist pe undeva, twist care ar putea să-i impresioneze pe cei care nu citesc prea multe romane polițiste/thriller, dar nu pe mine.

Crimele și victimele au fost aruncate la întâmplare, ancore care ar fi putut lega cititorul de poveste, dar lăsate așa, în paragină. De ce spun asta? Când apare prima victimă, fără să fim anunțați sau pregătiți, acțiunea sare în trecut, pe vremea când Ashley cedează impulsurilor din dragoste. Ce legătură avea? Nu știu. Niciuna. A doua victimă apare convenabil și lipsit de sens. Ca să nu mai spun că avem de-a face cu niște polițisti care îl fac pe celebrul Garcea să pară geniu. Ancheta desfășurată la conac e egală cu zero și personajele sunt lăsate la mila sorții.

Inițial, îi dădusem cărții 3.5 stele. Dar, după cele câteva zile de pauză și după cartea unui autor mai bun, am să rămân la 3. Mai multă atenție pe viitor.

Nețărmuritul zbor al sufletelor desfrânate poate fi cumpărat de aici.