Nesupunere este romanul prin intermediul căruia am cunoscut o altă Naomi Alderman. O Naomi pe care am plăcut-o mai mult decât am făcut-o când am citit romanul Puterea. Am găsit aici o Naomi puternică, volatilă, fluidă. A lucrat concomitent cu două funii groase – una împletită din firele credinței și ale obiceiurilor care dăinuie de multă vreme, una care reunește firele modernismului și ale sexualității. Le-a balansat, le-a lăsat să se amestece, să se „legene”, să își împrăștie vibrațiile loviturilor. A prins între ele aceleași trei personaje, măcinate până în adâncul sufletului de lupta dintre a face ceea ce trebuie și ceea ce și-ar fi dorit cu adevărat să facă.

Nesupunere este mai mult povestea lui Ronit, cea care are puterea de a rupe barierele. Acțiunile sale sunt mereu la extreme. Și nu de puține ori m-am întrebat dacă face anumite lucruri numai pentru că așa vrea sau doar pentru a arăta că poate să le facă. De parcă ar fi adunat în interiorul său toate refuzurile din anii petrecuți în Anglia și le anihilează acum, rând pe rând.

Nesupunere
Nesupunere

“Când sunt măsurate în intervale de ani, toate lucrurile devin simple. Dar viața omenească nu se scurge sărind peste ani, ci încetișor, zi după zi. Un an poate fi ceva ușor, dar zilele lui sunt cu adevărat grele.”

Nesupunere – ziduri dărâmate

“Fericirea noastră, cel puțin în această lume, se regăsește în a crea.
Și când creăm, orice suferință trecătoare devine nu numai neînsemnată, ci chiar o bucurie. Un exemplu. Dacă cineva intră în greșeală într-o sală de nașteri ar putea crede, la prima vedere, că a nimerit într-o cameră de tortură. Încăperea e plină de sânge. În mijloc, o femeie țipă în agonie, în timp ce persoanele din jur privesc. O scenă de o cruzime medievală. Și totuși. Dacă am întreba-o pe această femeie, în clipa în care durerea atinge punctul culminant, dacă e nefericită, am fi priviți cu maximă nedumerire. Se poate să fie îngrijorată, extenuată, în mare suferință fizică, dar nefericită? E absurd. E cea mai fericită zi din viața ei. Întrucât ceea ce a construit, ceea ce a creat în lăuntrul ei cel mai profund este pe cale să se ivească.

Fericirea nu e o senzatie de tihna și de confort. Fericirea e satisfacția profundă pe care o găsim când creăm: când construim un obiect fizic ori când compunem o operă de artă sau creștem un copil. Simțim fericire când ne-am pus amprenta asupra lumii, am făcut-o să fie altfel, conform dorinței noastre.”

Poate că povestea lui Alderman nici măcar nu este plină de răsturnări de situație. Poate că nu are nici măcar o intrigă foarte interesantă. Dar mie mi-a plăcut. Pentru unghiurile și rotunjimile sale, pentru introducerile fiecărui capitol, pentru că mi-a oferit informații noi despre poporul evreu. Alderman nu anulează nicio cale. Poate doar le ajută, împingându-le pe calea de mijloc, o cale unde există loc pentru compromisuri și fericire. Nu condamnă nicio parte, doar așterne lumini și umbre.

Ronit era fiica rabinului Rav Krushka. Își pierduse mama când avea patru ani și crescuse în lumea perfectă a Hendon-ului, cu femei îmbrăcate imaculat și mâncare cușer. Dar fericirea ei nu stătea nici în studiul Torei, nici în regulile exagerate, nici în predicile lungi. Fericirea ei era despre libertatea de a iubi și de a se iubi. Așa că, Ronit pleacă departe, lăsând în urmă orașul îmbâcsit de reguli și bârfe. Dar și pe singura pe care o iubise vreodată: Esti.

Lupta pentru fericire

Când află despre moartea tatălui, Ronit este nevoită să aleagă între dorința de a rămâne departe sau de a merge înapoi, în bătrâna Anglie, pentru a-și prezenta omagiile. Poate că nu dorea cu adevărat să plângă pentru moartea tatălui, dar dorea să ia de acolo cele două sfeșnice ale mamei sale. Tatăl ei refuzase atunci să i le dea, ca pentru a o pedepsi pentru răzvrătirea sa.

Ronit decide să meargă acasă, dar nu oricum. Va sfida toate regulile, va întinde mâna să salute bărbații, va purta pantaloni și fuste despicate. Da, Ronit le va arăta fericirea ei. Doar că, acasă era și Esti și Ronit nu știa că prima ei dragoste se căsătorise cu Dovid, verișorul lui Ronit. Prezentul și trecutul amenință să se unească zgomotos. Ce focuri vor aprinde scânteile acestea?

„Nesupunere al talentatei scriitoare de succes Naomi Alderman are menirea de a isca controverse. Debutul autoarei vorbește despre două femei care au fost iubite în adolescență, într-o comunitate de evrei ortodocși din nordul Londrei. Fă loc, Zadie Smith.” — Elle (UK)

Naomi Alderman nu a scris o carte. A creat un exercițiu de imaginație. Ne-a obligat să urmărim personajele, să le înțelegem deciziile și să le însoțim de-a lungul zilelor lungi. Măcinați de vină, tăcuți, speriați de repersursiuni… nimic nu va fi ușor aici. Pregătiți-vă!

Nesupunere – o carte despre asumare

Finalul a venit un pic prea grăbit. De parcă s-a destrămat și răbdarea autoarei de a mânui funiile grele. Cu toate astea, romanul mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte interesantă abordarea, dar am apreciat cel mai mult informațiile despre poporul evreu.

Mă bucur că i-am acordat o șansă autoarei. Aș fi pierdut o carte pe placul meu.

Nesupunere a apărut la Storia Plus, un concept nou al celor de la Storia Books. Dacă v-am convins, vă spun că îl puteți achiziționa de aici. 

Titlu original – Disobedience

NAOMI ALDERMAN

Traducător: Alina Marc-Ciulacu
Recomandată:
Suport: 288 pagini, paperback

Lasă un răspuns