Nerăbdarea inimii – Stefan Zweig Recenzie

”Există două feluri de milă. Una, lipsită de curaj și sentimentală…de fapt doar o nerăbdare a inimii… și cealaltă… singura care contează, mila nesentimentală, dar creatoare, care știe ce vrea și e decisă să sufere răbdătoare împreună cu celălalt și să reziste până la ultima consecință a efortului său și chiar dincolo de aceasta. Numai dacă mergi până la sfârșit, până la finalul definitiv și amar, numai dacă posezi o cantitate inepuizabilă de răbdare îți poți ajuta semenii. Numai dacă prin aceasta ești dispus să te jertfești pe tine însuți – atunci și numai atunci!”
V-am mai spus că îmi place să descopăr autori noi. Lună de lună aleg ceva ce nu am mai citit sau încercat. Romanul lui Stefan Zweig mi-a atras atenția atât datorită coperții, cât și datorită descrierii de pe verso. Atâtea lucruri zac ascunse în privirea fetei de pe copertă. Dor, tristețe, resemnare, suferință, deziluzii. Toate astea îmi promiteau o lectură încărcată, una care mi-ar fi trecut sufletul prin zeci de stări. Așa a fost, doar că pe alocuri, mi s-a părut un roman static și greoi.
Povestea este una frumoasă în esența ei, dar este pusă pe locul doi datorită tumultului interior al personajului principal masculin. Autorul reușește să surprindă toate tonalitățile sufletului, mai înalte sau mai joase, mai liniștite sau mai vibrante; și te face părtaș și pe tine la vibrația lor. Asta mi-a plăcut tare mult.
Ce nu mi-a plăcut a fost, după cum vă spuneam și mai sus, firul narativ un picuț cam static după gusturile mele și capitolele extrem, extrem de lungi. Mi se pare un pic obositoare lectura care mă obligă să întorc pagină după pagina fără să am un moment de respiro sau o idee la care să reflectez câteva minute.
Povestea este una extrem de tristă, de dureroasă și de încărcată. Dacă de Edith, personajul central feminin, mi-a plăcut mai mult și am putut să îi găsesc circumstanțe atenuante, pe locotenentul Anton Hofmiller nu l-am înțeles deloc.
Anton Hofmiller este victima propriilor sentimente; este victima prejudecăților, a bârfelor și a tot ce înseamnă ”ce ar spune x dacă…”. Toți demonii aceștia lăuntrici își ițesc periodic capul și rod tot ce încercase bărbatul să construiască până atunci.
Pe plan profesional, Anton este ofițerul perfect. Atent, precis și mereu gata să își îndeplinească datoria. Echilibrul lui este dat peste cap de apariția Ilonei, nepoata baronului de Kekesfalva. Este invitat la o petrecere pe domeniul bogatului von Kekesfalva și acela este începutul unui lung șir de greșeli și de revelații.
O invită la dans pe Edith, fata gazdei petrecerii, și face prima gafa monumentală. Edith era bolnavă și țintuită în scaunul cu rotile. Se putea deplasa greu cu ajutorul unor cârje. Anton este martorul unei ieșiri nervoase violente și nu înțelege ce s-a întâmplat cu Edith. Primește lămuririle Ilonei și se îngrozește la gândul că de-a doua zi el avea să devină ținta glumelor și a bârfelor.
Un buchet de trandafiri trimis în semnul recunoștinței și a dorinței de a fi iertat, este liantul dintre cei doi tineri și factorul ce înlesnește o prietenie care avea să îl învețe pe Anton că există o gamă mult mai variată de sentimente. Cariera lui de militar nu îi dăduse voie să simtă empatia și tandrețea față de semeni și cine oare ar fi mai indicat să îl învețe dacă nu o tânără infirmă?
Vizitele lui devin tot mai dese în casa Kekesfalva și este martorul ieșirilor pline de suferință, de nervi și de neputință ale lui Edith. Ea fusese o tânără zburdalnică și plină de viață, apoi boala îi distrusese picioarele și îi omora zi după zi spiritul liber. Se comporta ca un copil răsfățat, răbufnea de fiecare dată când era tratată cu milă, dar își cere întotdeauna iertare și suferea pentru aceste nerăbdări ale inimii.
Anton era încântat de noua lui poziție, dar nu putea suporta ideea că devenise ținta preferată a camarazilor săi. Aceștia credeau că el urmărește doar beneficiile acestei prietenii, că își vindea compania pentru câteva cadouri luxoase și pentru privilegii. Îi era milă de Edith, de neputința tatălui ei, dar nu avea puterea să spună lucrurilor pe nume odată întors în mijlocul ofițerilor.
Prins între viața de militar și vizitele tot mai dese în casa Kekesfalva, Anton nu este atent la sentimentele lui Edith. El o trata ca pe o copilă, ea se îndrăgostea și își teroriza verișoara și tatăl cu mii de întrebări. Voia să se facă bine, dar voia să știe cine o va aștepta cu brațele deschise. Putea Anton să fie cel care ar iubi-o dincolo de invaliditatea ei?
Ea știa ce voia de la viață. Anton era marioneta gândurilor proprii. Astăzi se mustra pentru comportamentul lui, mâine era convins că proceda corect și că ar fi făcut la fel în oricare altă zi. Neliniștea este cuvântul care îl definește cel mai bine pe Anton. Eu l-am asemănat cu o frunză în bătaia vântului, numai că în cazul lui vântul este produs de furtunile sentimentelor pe care nu mai știa să le gestioneze.
Nu am să vă spun mai multe, dar simt că trebuie să vă avertizez în legătură cu finalul care este unul trist. Trist, dar ca o lecție pentru Anton. Sper că a învățat ceva din ea.
”Dar din acel moment am înțeles încă o dată că nici o vină nu e uitată atâta vreme cât conștiința încă mai știe de ea.”
Povestea, după cum v-am spus, este una frumoasă, pe care aș putea să o încadrez între cărțile clasice, dar se parcurge un pic cam greoi datorită capitolelor lungi și a lipsei acute de dialog (avem și dialog, dar puțin, după părerea mea).
Mulțumesc celor de la librăria online Libmag pentru exemplarul oferit! Cartea poate fi achiziționată de aici. Pe targulcartii.ro, anticariat virtual, reducerile de Black Friday continuă!