Minunea – Emma Donoghue, recenzie

Minunea, romanul scris de Emma Donoghue, a fost un portal către o lume pe care ar fi trebuit să o simt diferită și învechită. Și am avut momente în care am încercat să mă adaptez unor condiții grele, modeste; în care am stat de veghe într-o cameră săracă, pe o saltea de paie, murdară și plină de cocoloașe. Dar am avut și momente în care parcă priveam lumea noastră, dar foloseam un filtru vintage, adăugam patina timpului peste cadre extrem de actuale și de familiare.

„Atenția pe care Donoghue o acordă răului pe care religia îl poate face atunci când se transformă în superstiție înalță această poveste, mai degrabă decât o împovărează.ˮ Stephen King, New York Times Book Review

Cele două lumi nu sunt chiar la fel, dar am regăsit aceeași încăpățânare a oamenilor în a ține departe de ochii celorlalți problemele din sânul familiei numai din dorința de a rămâne în „rândul oamenilor”; aceeași abordare a dinamicilor dificile de familie; un strop de habotnicie și o perdea deasă de minciuni și interese ascunse.

Minunea – planul lui Dumnezeu sau planul oamenilor?

Cartea asta a fost ca vremea de afară. Nici nu mi-a plăcut peste tot, nici nu-mi displăcut total.
M-a intrigat, m-a plictisit. M-am bucurat de anumite pasaje și m-am pierdut în altele. Am încercat să reconstruiesc Irlanda, țara pe care autoarea a folosit-o pentru a-și plasa acțiunea; să mă las copleșită de farmecul și de greutatea acelor vremuri.

Emma Donoghue știe să ofere cititorilor o ficțiune realistă. Povestea sa are parfumul Irlandei din anii 1859, intriga este bine redată și stilul de scriere este extrem de plăcut și de liniștitor. Dar a lăsat rutina să se aștearnă peste personaje și acțiune, a uitat să mai strecoare elemente cheie și detaliile ancoră, cele care ar fi păstrat vie atenția cititorului. Sau poate că a urmat această rețetă numai pentru că a dorit să transfere pe umerii noștri greutatea evenimentelor și a responsabilității.

„Minunea explorează Irlanda rurală a secolului al XIX-lea: fervoarea religioasă, rugăciunea, superstițiile, ritualul, corupția și nebunia colectivă care decurge din toate acestea. Donoghue este un stilist literar desăvârșit.ˮ Sunday Times

Dacă ar fi fost un pic mai scurtă, cartea asta ar fi fost mult mai ușor de asimilat, de păstrat în suflet. Se parcurge ușor, mai ales dacă te lași ușor pradă curiozității. Sau dacă te macină întrebările la fel de tare cum mă macină pe mine. Cum văd un mister, cum mi se aprind călcâiele de detectiv aspirant. Bine, nu cred că are sens să vă mai spun că nu am crezut de la început că am de-a face cu o misiune divină. Dar am vrut să înlătur orice urmă de suspiciune și m-am lăsat pradă poveștii.

Anna – o șarlatancă sau o victimă?

Lib Wright,o infirmieră cu experiență, este angajată pentru a o supraveghea pe Anna O’Donnell, o copilă de doar 11 ani, care susține că trăiește cu mână cerească, fără să fi consumat vreun aliment, fără să fi folosit vreun alt mod de hrănire. Începuse totul în ziua împărtășaniei fetiței, chiar când aceasta împlinise 11 ani. Dar trecuseră patru luni de atunci. Și Anna continua să arate bine, să fie voioasă și să își păstreze zâmbetul pe buze. Dar ce se ascundea în spatele acestui refuz?

Medicii o consideră o anomalie a naturii, convinși fiind că există o explicație științifică. Oamenii de rând (și nu numai) o consideră drept o minune dumnezeiască, vin la ea să se roage sau să-i aducă daruri. Și Anna continuă să refuze hrana și să se roage în tăcere. Pare sănătoasă, exceptând câteva probleme fizice (picioare umflate, gingii afectate, abdomen voluminos), lucruri trecute rapid cu vederea de cei care ar fi trebuit să tragă primul semnal de alarmă.

Lib are o misiune grea. E sceptică și vrea să încheie acest capitol din viața ei. Dincolo de șicanele dintre englezi și irlandezi, de superstițiile de care se legau aceștia din urmă, Lib avea un rol hotărâtor în fața comisiei speciale. Dar cum să țină piept valului de adorație?

Mânca sau nu mânca Anna? Erau la mijloc interese meschine? Era Anna complice la vreo șarlatanie sau era victima urzelilor părinților săi?

Normalitate, minune sau goana după beneficii?

„Donoghue creează suspans narativ folosind acea combinație de vervă istorică și delicatețe emoțională cu care ne-a obișnuit deja. Asemenea romanului Camera, această poveste este o psihodramă care își din detaliile cotidiene și din acel horror gotic.ˮ The Guardian

Voiam să aflu misterul din jurul acestei acțiuni, dar cel mai mult doream să o văd pe Anna departe de spațiul acesta infestat de superstiție, habotnicie și neasumare. Pe copilă am perceput-o la început ca fiind victima familiei, a societății și a așteptărilor. Mi-a rupt sufletul în zeci de bucăți, m-a durut să o văd așa, măcinată de neputință, de dragoste; cu copilăria sfâșiată numai din dorința ei de a se sacrifica pentru alții.

Lib m-a enervat la început, deși știam că avea dreptate și știam că acela era modul sănătos de a privi întreaga situație. M-a înduioșat preocuparea ei și decizia sa târzie de a coborî zidurile neîncrederii.

Mi-a plăcut mult romanul autoarei Emma Donoghue. Este un amestec actual, o luptă între bine și rău, religie și realism. Misterul, doza de suspans și de neîncredere, personajele ancorate de superstiții și dorințele născute din interes… toate acestea au făcut ca lectura să fie una cu o profundă încărcătură emoțională. Iar finalul a fost eliberarea de care sufletul meu avea nevoie.

Minunea – îndemn la meditație

Minunea este un îndemn la meditație și la echilibru. Este o lecție de viață, de dragoste și dăruire. Așa cum v-am spus și mai sus, Minunea este o carte de stare, potrivită pentru o anume predispoziție sufletească. Minunea îmi provoacă o foame viscerală, o foame de emoție, de dreptate, de speranță, de empatie.

Minunea a apărut la Editura Art, colecția cărți Musai, și poate fi cumpărat de aici.