25673109_1733285080067774_1465697682_o

”Dacă nu pot face lucruri mărețe, pot face lucruri mici într-un mod măreț.”

Jodi Picoult face parte din categoria autoarelor mele de suflet. Surprinde cu acuratețe paleta diversificată a emoțiilor și lectura scrierii sale este mai mult ca o incursiune în profunzimile sufletului și a hățișurilor lui de nepătruns. Mă relaxez citind, dar cel mai mult învăț. Nu este un roman cu vreo notă moralizatoare dedicată societății zilelor noastre. Este un roman ce a luat naștere din sinceritate față de sine, din dorința de a echilibra talgerul balanței, din convingerea că lucrurile se îndreaptă numai atunci când sunt discutate și nu când sunt dosite în cel mai adânc ungher al conștiinței. 

Eram încă sub incidența poveștii din Culoarea sentimentelor. Îmi doream să citesc o carte pe același subiect dar cu acțiunea plasată în zilele noastre. Am rămas surprinsă să descopăr aceleași hibe și aceeași dorință de supremație izvorâtă din siguranța dată de culoarea pielii. Sentimentele sunt colorate, așa sunt și pigmenții pielii noastre. Rasismul e monocromatic. E negru. Închis. Obscur. Obtuz. Are cele mai ascuțite unghiuri. Suntem extrem de ciudați. Privim cu scepticism tot ce este diferit de noi. Nu căutăm calitățile, evidențiem diferențele.

Ca să fiu sinceră până la capăt, de multe ori m-am simțit străin în țara mea. Așa că nu e nevoie de un alt pigment sau de o altă naționalitate pentru a te simți discriminat. Nici nu putem să mergem în altă țară și să impunem celor din jur să accepte ca pe un dat toate doleanțele și obiceiurile noastre. Așa că trebuie întotdeauna să căutăm calea de mijloc. Între oameni nu trebuie să existe conceptul de echilibru, trebuie să existe doar echitatea. Trebuie să le oferim celor din jur ceea ce au nevoie. 

Eram convinsă că romanul lui Picoult o să mă învețe încă o lecție. Am făcut slalom printre emoții, am citit cu sufletul împărțit în două. Mă durea povestea în sine, mă durea să știu că sunt puși la zid oameni, dar nu aveam cum să nu remarc nuanțele rasiste infiltrate chiar în punctele cheie. 

Ruth Jefferson era asistentă de douăzeci de ani pe secția de Obstetrică. Era dedicată muncii sale, căuta întotdeauna să satisfacă cele mai banale nevoi ale pacientelor sale, era imparțială, corectă și mereu gata să zâmbească. Viața ei nu fusese tocmai ușoară. Fusese căsătorită cu bărbatul vieții sale și rămăsese văduvă după ce soțul ei pierise într-o misiune. Rămăsese cu un alt bărbat, fiul ei, pe care să îl modeleze și pe care să îl împingă spre cele mai înalte culmi. Nu știam dacă asta venea din dorința de a-l educa după cum fusese ea educată sau din dorința de a demonstra lumii întregi că și el poate, că poate deveni un om important și integru. Poate că nu vi se pare nimic ciudat până aici. Vă spun că este. Ruth era singura persoană de culoare care lucra în acel spital. Familia lui Ruth locuia într-un cartier destinat familiilor de albi și fiul ei se remarca într-o școală cu elevi preponderenți albi. Era greu să fii negru într-o lume de albi. Lumea te evita, te trata cu suspiciune, îți refuza prezumția de nevinovăție și nu primeai prea mult credit.

Ruth se obișnuise. Crescuse și luptase până la 44 de ani pentru a se integra, pentru a șterge culoarea din ochii celor o priveau. Aproape că reușise, dar totul se duce de râpă când este acuzată de omor și ucidere din culpă. Cum se ajunsese aici? 

”Într-un talger de balanță atârnă educația mea. Diploma mea de asistentă medicală. Cei douăzeci de ani de muncă în spital. Mașina mea impecabilă Toyota RAV4. Fiul meu, ele eminent. Toate acestea sunt cărămizile din care mi-am construit existența. Dar în celălalt talger de balanță atârnă o singură trăsătură, care e însă atât de voluminoasă și grea, încât înclină de fiecare dată balanța: pielea mea maro.”

Ceea ce începuse ca o zi normală de lucru se dovedește a fi un punct pentru cariera strălucită a lui Ruth. Asistentei de culoare îi este atribuit spre îngrijire un nou născut sosit la termen pe lume. Davis era fiul lui Brittany și a lui Turk, un cuplu normal la prima vedere. Ruth știa că cei care sunt părinți pentru prima oară sunt de cele mai multe ori mult mai grijulii și mai suspicioși. Ruth trece peste reținerile celor doi și tratează bebelușul exact ca pe orice bebeluș care trecuse prin mâinile ei destoinice. Doar că Turk, tatăl băiețelului, face paradă cu steagul confederat tatuat pe mâna lui și cere să vorbească imediat cu un superior. Deși știe că nu a făcut nimic rău, Ruth nu face legătura dintre culoarea ei și cererea bărbatului. 

Se simte jignită de bilețelul pe care îl găsește ulterior în fișa copilului, dar acceptă ca să nu mai îngrijească bebelușul. La urma urmei aveau dreptul să ceară orice îi făcea să se simtă confortabil și în siguranță.

Micuțul Davis este circumcis și are nevoie de câteva ore de supraveghere atentă pentru a elimina orice risc. Asistenta care se ocupa de bebeluș este chemată de urgența la o cezariană și singura care îl putea monitoriza pe Davis este Ruth. Teoretic toate erau în parametri normali, doar că micuțul Davis dă semne că nu ar respira bine și culoarea lui este tot mai albăstrie. Ruth trece peste ordinul de restricție și începe să îi acorde primele îngrijiri, dar când aude pași în apropierea ei înfașă copilul și nu recunoaște că l-ar fi ajutat, ba chiar ascunde acest lucru. Micuțul Davis se stinge din viață în ciuda eforturilor medicilor și de-acum se vor căuta vinovații. Greșise Ruth? Nu acționase ea la timp? 

Părinții lui Davis erau simpatizanți ai grupurilor de suprematiști albi. Se credeau arieni perfecți, războinicii lui Dumnezeu care curățau pământul în numele lui. Nu concep ideea că micuțul lor ar putea fi imperfect, așa că dau vina pe Ruth pentru ucidere din culpă. O vor după gratii, vor dreptatea, chiar dacă asta înseamnă să o înfăptuiască ei cu mâinile proprii. 

Întregul roman este prezentat pe capitole care poartă numele procesului de expulzie a unui copil. Începem cu Travaliul timpuriu, apoi Tranziția, urmând Împingerea, și rezultatul final – Expulzarea placentei. Prin toate fazele o vedem trecută și pe Ruth. Doar că în cazul ei nu asistăm la aducerea pe lume a copilului ei ci aducem pe lume toate lucrurile pe care le adunase de-a lungul vieții în sufletul ei cărora nu avusese curaj să le dea viață vreodată. Se ascunsese mereu în spatele unui zid de amabilitate, răsplătise orice privire suspicioasă cu un zâmbet. Rezultatul…se simțea mai străină ca niciodată. Se simțea confuză și nu se mai considera un exemplu pentru fiul său. Era ca și cum îi preda la nesfârșit o lecție la care chiar ea lua numai calificative mici. 

O vor înțelege oamenii sau o vor condamna? Îi făcuse rău cu neștiință celui mic? 

Personajele romanului nuanțează diferitele tipologii de oameni. Autoarea ne plimbă pașii prin amintirile și convingerile lor, ne determină să fim atenți la fiecare gest și ne obligă să facem parte din juriul care poate achita sau condamna fiecare gest. 

Nu este un roman care vine să arate cu degetul incriminator spre rasa albă. Eu nu așa l-am perceput. Este un roman care ne arată că oameni negri pot exista în fiecare etnie și în fiecare colț de lume; care ne învață că nu este importantă culoarea pielii ci multitudinea de culori în care îți îmbraci sufletul. 

Un singur defect i-am găsit cărții. Veți observa din mărturiile lui Turk multe episoade agresive la adresa celor care păreau imperfecți. Nu au fost niciodată trași la răspundere pentru ce făceau deși mi se pare puțin probabil ca nimeni să nu fi observat ceva. De ce spun asta? Pentru că în momentul arestării lui Ruth oamenii legii par să facă exces de zel. 

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei Libris, locul în care găsiți noutăți și o varietate mare de titluri la prețuri accesibile. 

 
Despre carte: 
An aparitie: 2017
Autor: Jodi Picoult
Categoria: Literatura Universala
Colectie: Fiction Connection
Editie: Necartonata
Editura: TREI
Format: 200×130
Nr. pagini: 656
Titlu Original: Small Great Things
Traducător: Laura Karsch
 
 

1 COMENTARIU

  1. O recenzie absolut minunată, felicitări! <3 Îmi stârniseși interesul încă de când ai spus ca citești acest roman, mă bucur că l-am achiziționat. Îmi place la nebunie această temă, cred că mi se trage de la „Coliba unchiului Tom” sau de la „Pe aripile vântului”.

  2. Ce recenzie emoționantă. Nu am citit nimic de aceasta autoare, dar o am pe lista pentru viitor. Sper sa reusesc cat de curând. Referitor la subiect, eu am in văr negru nascut din doi părinți relativ albi si este verisorul meu cel mai drag din toți. Trăind în afara am învățat sa accept oamenii asa cum sunt indiferent de culoare sau naționalitate. Si am gasit peste tot oameni si mai putin oameni.

Lasă un răspuns