Mereu cu gândul la ea – Jean-Baptiste Andrea, recenzie

De către

decembrie 22, 2024

187

Mereu cu gândul la ea am rămas și eu după ce am terminat de citit povestea scrisă cu atâta măiestrie de Jean-Baptiste Andrea. Dacă m-ar fi întrebat cineva unde-mi pleacă gândul, sigur aș fi spus că îl găsește în atelierul lui Mimo, printre praful de marmură și loviturile de daltă.

Sau aș fi spus că rătăcește la marginea pădurii, acolo unde ochii ageri nu i-ar mai putea repera pe Viola și Mimo. Sau poate că ar fi la căpătâiul celui care aștepta să își încredințeze sufletul Domnului, dar nu mai înainte de a mai da o dată ocol prin propria-i viață, nu înainte de a mai privi pentru ultima oară sculptura destinului său.

Romanul lui Jean-Baptiste Andrea mi-a atras atenția încă de când și-a făcut apariția pe site-ul celor de la Editura Trei. Deși a împărțit atenția cu tot valul de noutăți pregătit pentru Târgul de Carte Gaudeamus, a avut un ceva care m-a chemat mai tare, care m-a îndemnat anume să-l aleg de pe raft.

Ulterior, când zumzetul târgului s-a stins și amintirile și-au găsit sălașul perfect, am înțeles că romanul lui Baptiste a fost unul dintre cele despre care s-a vorbit îndelung la târg. Că, dincolo de premii și de așteptări, romanul acesta își sapă de unul singur drumul spre inimile cititorilor. Cu un parcurs anevoios al personajelor, cu atingeri delicate de umor și bucăți de istorie, romanul lui Baptiste va prinde viață sub ochii celor care îl citesc. Apoi, spre final, oamenii vor fi convinși că au citit o ficțiune sinonimă cu adevărul, cu realitatea, cu viața celui care a fost Michelangelo Vitaliani – sau Mimo.

Mereu cu gândul la ea – vocație și talent

„Unchiul meu Alberto n-a fost niciodată mare sculptor. Motiv pentru care și eu am fost mediocru multă vreme. Fiindcă am crezut – din cauza lui și surd la propria voce care-mi spunea contrariul – că există piatră bună. Nu există piatră bună. Acum știu asta, pentru că mi-am petrecut ani întregi căutând-o. Până în clipa în care am înțeles că e suficient să mă aplec și s-o culeg pe cea de la picioarele mele.”

Știți că eu nu rezonez de cele mai multe ori cu romanele premiate. Pentru că oamenii care oferă astfel de premii sunt atenți la alte lucruri. Eu am alte filtre, toate bazate pe fond emoțional, toate dependente de modul în care povestea își sapă drum către mine. Iar Jean-Baptiste Andrea a știut cum să-mi povestească. Cu migală, cu răbdare și putere, aidoma unui sculptor care lovește și lovește piatra din fața sa. Cum o îmblânzește, o șlefuiește și îi dă o altă frumusețe, o altă misiune.

„În ziua când vei înțelege ce înseamnă să sculptezi, o să-i faci pe oameni să plângă cu o simplă fântână.”

Nu o să vă spun acum că am nu știu ce curente preferate, nu știu ce artiști pe care-i urmăresc îndeaproape. Aș minți. Dar știu câțiva artiști pe care i-am văzut menționați la școală, în articole sau în cărți. Am văzut sculpturi care m-au făcut să cred că nu sunt din marmură, impresionată fiind de tehnica uimitoare cu care au fost create. Știam și de statuia Pietà a lui Michelangelo Buonarroti, o văzusem în câteva albume de artă (și nu am ales-o întâmplător, o veți găsi de multe ori în acest roman). Însă, de departe, preferata mea este „The Veiled Virgin”, o statuie din marmură de Carrara, sculptată la Roma de sculptorul italian Giovanni Strazza (1818–1875) – dacă nu o știți, vă invit să o căutați.

Mereu cu gândul la ea – destin și căutare

„Am vrut să-ți arăt că nu există limite. Nu există sus și jos. Mare sau mic. Orice graniță e o invenție. Cine înțelege asta îi deranjează inevitabil pe cei care au inventat granițele și mai ales pe cei care cred în ele, adică aproape pe toată lumea. Știu ce se vorbește despre mine în sat. Știu că ai mei mă consideră ciudată. Mă doare-n cot. Știi că te afli pe drumul cel bun, Mimo, când toată lumea îți spune contrariul.”

Pentru că nu știu toți artiștii, l-am căutat pe Michelangelo Vitaliani, convinsă fiind că îi voi găsi sculpturile pe undeva. Nu sunt sculpturile. Nici el nu este. Dar l-am simțit viu, dedicat, determinat să-și depășească condiția, să devină un om mare, neafectat de statura-i minionă și de moștenirea infimă primită de la părinți.

Mimo avea talent. Simțea marmura, știa să o facă să vibreze, să nu mai aibă secrete și rețineri. Și asta ar fi trebuit să fie de ajuns. Desigur, Mimo nu a fost întotdeauna conștient de puterea sa. Știa că poate să facă marmura să cedeze în fața loviturilor de daltă, dar nu avea loc de unchiul său, de oamenii care-l priveau drept un ucenic oarecare.

Adevăratul catalizator al puterii sale este Viola, fiica familiei Orsini. Viola era tânără, curajoasă, nonconformistă și dornică să se rupă de toate normele sociale. O adevărată enciclopedie ambulantă, Viola este cea care îl împinge pe Mimo în brațele cărților, care îl obligă să citească, să cunoască, să devină versiunea cea mai bună a sa.

Mereu cu gândul la ea – căutări, lupte, pierderi

Dacă pentru Viola lucrurile par relativ mai simple, pentru Mimo este foarte greu să pătrundă în lumea bună. Viața lui este o continuă luptă, prins între dorința de a crea și cea de răzbunare. Dacă mă întrebați pe mine, Mimo a fost cel mai mare sabotor al vieții sale.

A pierdut de atâtea ori controlul propriului destin, l-a tot lovit cu dalta-i ciobită și nu a fost deloc atent la jocurile din jurul său. Viața sa, surprinsă până în cele mai mici detalii cu atenția lui Jean-Baptiste Andrea, devine un șir lung de nenorociri, punctat ocazional cu fărâme de fericire și iluzii de grandoare.

Poate, dacă nu ar fi așezat-o pe un piedestal atât de înalt pe Viola, viața lui ar fi căpătat un alt sens. Ca personaj, mi s-a părut cel mai controversat, mai întortocheat și mai uman din câte am întâlnit în ultima vreme. Cu aceeași mână, Mimo și-a semnat și fericirea, și condamnarea.

Mi-a plăcut mult povestea. Am citit cu sufletul la gură, fascinată și speriată deopotrivă. Jean-Baptiste Andrea a surprins tumultul din viața lui Mimo, dar și pe cel al lumii, al jocurilor politice sau pe cele din sânul Bisericii, acolo unde lucrurile ar fi trebuit să fie transparente. Mereu cu gândul la ea este un roman cu greutate, care rămâne mult după ce ultima pagină a fost întoarsă. Și care o să vă determine să căutați mai multe despre tot ce înseamnă sculptură, sunt sigură!