Manual pentru femei de serviciu – Lucia Berlin, recenzie

„Manual pentru femei de serviciu” este mai mult decât un volim de proză scurtă. Este o invitație la o discuție amicală, o discuție intimă cu un om care își dezvăluie fiecare secret. Nu există granițe în această carte de povești pentru oameni mari. Lucia Berlin împletește istorii personale cu bucăți de ficțiune. Nu știi unde să plasezi liniile de hotar, nu știi care este adevărul și care este ficțiunea. Totul este natural, brut, sincer. Te șochează, te vrăjește, îți face pielea să se înfioare.

 „Mama a scris povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.”

Deși nu sunt o mare iubitoare de proză scurtă, acest volum-eveniment mi-a mers la suflet. Uneori a fost mai greu de citit. Și nu pentru limbajul său. Pentru că acesta este plin de înflorituri și de un soi de detașare care îi este specifică  numai omului care are capacitatea de a-și recunoaște greșelile din timpul vieții și știe să și le asume.

Patruzeci și trei de povești sau patruzeci și trei de mărturii? Câte puțin din toate, aș spune. Deși unele pasaje sunt foarte greu de citit. Sunt niște povești cutremurătoare și ți-e greu să le parcurgi fără nodul aferent din gât. De la copilul abuzat la experiențele unei femei dependente de alcool, de la femeia care se chinuie să aibă o relație normală cu mama ei la dificultatea de a-și crește copiii. Episoade cu iubiri care sunt destinate eșecului, clinici de dezintoxicare pentru viciile sale, frânturi din vieți care par puse sub stele mai puțin norocoase. Obsesie, obișnuință, dorința de a aparține cuiva, de a-și găsi drumul și locul. Locuri de muncă insolite și situații care stârnesc zâmbete. Pe scurt, viața adevărată.

„ Mi-a spus că viața ei fusese ca un disc plictisitor, zi după zi, și cum într-o clipă placa se schimbase pe cealaltă parte, era muzică.”

„Dacă am trăit până la vârsta asta, e pentru că m-am detașat de trecut”

Manual pentru femei de serviciu – un roman despre viața adevărată

Nu știam nimic despre Lucia Berlin înainte de această carte. Dar mi-am dorit să aflu cât mai multe pe măsură ce  întorceam paginile. Mă intriga faptul că nu știam cât la sută este experiență personală. Mai ales pentru că poveștile sunt scrise la persoana I, apoi la a III-a. Se simte „în aer” un soi de detașare. Am simțit că autoarea a dorit nu să se îndepărteze sau să ascundă greșelile ei. Am simțit că încearcă să își privească viața din tabăra cealaltă, a oamenilor pe care i-a rănit de-a lungul vieții sale.

Deși am întâlnit multe episoade care mi-au intrat la suflet, tare greu ar fi să aleg un citat din ăla de merge pus pe facebook și share-uit la infinit. Nu este o astfel de carte. Este o carte scrisă cu cuvinte simple, concise. Fraze tăioase și bucăți ascuțite.

Manual pentru femei de serviciu – invitație la taifas

Am citit-o în timp, nu știu dacă aș fi putut să mă apuc de ea și să o citesc legat. V-am spus că proza scurtă nu este preferata mea. A stat pe noptieră multă vreme. Și o deschideam atunci când nu aveam multă vreme pentru citit. Parcurgeam cele câteva pagini fără să știu în viața cui mă aruncă „autoarea”.

„Scriitura Luciei Berlin este alertă și adevărată. Autoarea nu e niciodată manierată, falsă, lipsită de onestitate. Stilul ei este direct, amuzant, iertător. Ea însăși a fost o fatalistă și i-a plăcut să iubească. S-a luptat, a exultat, a trăit din plin și a murit. Și, slavă Domnului, a scris.“ Bookforum

Povestea care m-a durut cel mai tare este povestea unei femei care are un copil mic pe care îl crește singură și rămâne din nou însărcinată. Mătușa ei o sfătuiește să nu păstreze copilul. Îi descrie greutățile vieții și îi înlesnește o întâlnire într-o clinică clandestină. Totul părea demn de serviciile S.R.I. Șoferi care ridicau femeile de la un anumit punct și le transportau la clinică, vorbe puține și un doctor care nu sfia din a măcelări tinerele dornice de scăpa de copiii nedoriți. Numai durerea era reală. Numai inimile tinerelor erau curate și sincere. Ce s-a întâmplat cu femeia? Vă rămâne să aflați.

Manual pentru femei de serviciu – realitate și ficțiune

„Geniala și răzvrătita Lucia Berlin, a cărei viață suprarealist de efervescentă o poate eclipsa pe cea a Fridei Kahlo, ar fi trebuit celebrată ca o comoară națională încă din timpul vieții… Proza ei – dură, metalică, deschisă, cu nerv, plină de compasiune – este unică și ne poartă prin vârtejuri caleidoscopice, fiind totodată amuzantă, tragică, de o grație neobișnuită.“ San Francisco Chronicle

Se pare că Lucia Berlin a fost un om care a trăit viața din plin. Chiar dacă multe din slujbele sale se regăsesc în volum, chiar dacă pare că autoarea ne spune numai despre sine, trebuie să nu uităm că este vorba de ficțiune. E amețitor valsul acesta. Nu știi când și cum este, nu știi cât și dacă o cunoști pe Lucia Berlin. Lydia Davis, cea care a scris și cuvântul înainte, chiar ne-a avertizat în legătură cu acest lucru.

„Trecutul și viitorul dispar. Problemele și deciziile dispar. Timpul dispare, iar prezentul capătă o savoare aparte și există doar în limitele clipei prezente, în imediat, exact ca-n cadrele pa care le creezi cu mâinile.”

Recomand acest volum celor care iubesc proza scurtă. Sau celor care vor să învețe ceva nou, să citească ceva diferit.

Nu este o carte ușor de parcurs. Așa a fost pentru mine. Este ca un fel de mâncare pe care este mai bine să îl servești în porții mici, ocazional.

Volumul a apărut la Editura ART, colecția Musai, și poate fi cumpărat de aici. 

• Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu
• Introducere şi ediţie alcătuită de Stephen Emerson
• Cuvânt-înainte de Lydia Davis
• Design copertă: Justine Anweiler
• Foto copertă: Jonathan Simpson
• Autor: Lucia Berlin
• Colecţie: musai