Mâine poate am să rămân – Lorenzo Marone, recenzie

Mâine poate am să rămân este cel mai nou roman semnat de Lorenzo Marone. Pe mine mă cucerise deja cu Tentația de a fi fericit. 

Nu am mai avut nevoie de alte motive mai bune pentru a citi cartea imediat ce a ajuns la mine. Mulțumesc din nou iepurașului meu pentru această surpriză frumoasă! Și poate că tocmai graba asta a alterat un pic bucuria mea. Sau neinspiratul meu obicei de a compara întotdeauna a doua experiență cu prima. Sau poate că Luce di Notte nu l-a putut egala pe Cesare. Mi-a plăcut romanul, am salvat și de aici o mulțime de citate. Dar a lipsit strălucirea, acel ceva care m-ar fi determinat să îi ofer cele cinci steluțe și statutul de carte de suflet.

Mi-a plăcut, o voi păstra pe raftul meu cu bunătăți. Și mi-a plăcut foarte mult mesajul din final. Dar, așa cum am spus, mai avea puțin până să mă cucerească de tot.

„Fericirea e tăcută, Luce, nu uita! Dacă faci prea mult zgomot, îți trece pe deasupra capului și nici măcar n-o auzi!”

Mâine poate am să rămân – un roman despre libertate

„… nu cunosc alt mod de a trăi în afară de a te chinui, în fiecare zi, să ocolești gropile care-ți ies în cale. Viața mea e dintotdeauna un traseu cu obstacole pe un drum pavat cu pietre, care, la primele ploi, sar ca niște pop-corn. Dacă am trăi într-un oraș normal, într-o lume normală, gropile ar fi acoperite imediat, pentru că, de când lumea, instinctul omului e acela de a umple golurile.

Dar aici gropile nu se închid și ești obligat să le ocolești, și așa înveți regula de baza a acestui loc, puțin spus unic: și anume că nimeni nu va merge cu un pas înaintea ta pentru a acoperi prăpăstiile care-ți apar în drum, va trebui ca tu să știi să le ocolești, una după alta.
Și dacă totuși, în cele din urmă, se întâmplă să cazi înăuntru, nu-i nimic, pentru că, în orice caz, printr-o piatră care sare în sus, viața te-a învățat nu atât să te ferești de gropi, cât să știi să amortizezi căzătura.”

Un bătrân în scaun cu rotile, un copil prins în războiul dintre părinți și o tânără care dorește să fie avocată. La prima vedere, am fost tentată să spun că nu au nimic în comun. Dar, după câteva pagini petrecute în compania lor, mi-am dat seama că sunt foarte asemănători. Toți trei au frici, toți trei își doresc dragostea și libertatea. Și fiecare luptă în felul lui.

Luce di Notte – despre lupta de a fi liber

Luce di Notte are o familie extraordinar de simpatică. Sinceră să fiu, bunicul Vittorio (domnul în scaun cu rotile) și mama lui Luce au fost personajele mele preferate. Luce este spuma, sarea și piperul familiei Di Notte. Tatăl ei plecase de multă vreme, fratele ei își căuta fericirea în altă parte și mama ei își vedea de micile reparații din atelierul de croitorie.

Luce este delicios de amuzantă și brutal de sinceră. Nu există limite pentru ea, nici măcar atunci când se supune ea însăși unui proces de analiză. Luce nu știa multe lucruri din trecutul ei, pe altele le regreta total și dorea să fie fericită. Chiar dacă fericirea avea să o poarte departe de Cartierele Spaniole din Napoli. Trebuia să existe fericire undeva, trebuia să guste din bucuriile vieții. Dar Luce nu știa că mai are aici o misiune de îndeplinit.

„O poveste scrisă cu ironie și sensibilitate, de partea celor aparent slabi. O parabolă care e în același timp un omagiu adus caracterului puternic al unor femei.“  – La Repubblica

Luce lucra pentru un avocat cunoscut pentru felurile lui alunecoase de a fenta legea. Ea a fost singura care a avut puterea să îl sfideze, să stabilească de la început limitele. Nu avea lacăt la gură când venea vorba de bătrânul avocat. Se purta de parcă nu avea nimic de pierdut. Poate că și acesta este un mod de a privi viața, nu?

Alegi să pleci sau alegi să rămâi? Înfrunți sau renunți?

Părinții ar trebui să-i învețe pe copiii lor să urmărească pasiuni, nu planuri. 

Luce primește o nouă sarcină de la avocatul Arminio Geronimo. Trebuia să o urmărească pe doamna Carmen și să afle dacă era sau nu o mamă bună. Luce nu avea timp pentru astfel de jocuri murdare. Era ocupată să îl urască pe fostul ei iubit, să îl îngrijească pe Alleria – câinele ei găsit la gunoi- și să ia prânzul cu domnul Vittorio, vecinul ei binevoitor.

În plus, cum ar putea Luce să decidă dacă un băiețel are dreptul să rămână sau nu lângă mama lui? Cine era ea să emită judecăți de măsură și rapoarte despre caracterul cuiva?

Și totul devine mult mai greu când Luce ajunge să îl cunoască pe Kevin, băiețelul prins în războiul dintre părinții săi.

Mâine poate am să rămân – o combinație reușită

Mâine poate am să rămân – o combinație reușită între scene amuzante și episoade care te storc de emoție. Marone te trece cu ușurință de la o stare la alta, te determină să citești anumite pasaje de două ori. Prima oară pentru povestea lui, a doua oară pentru povestea ta.

Mâine poate am să rămân este despre libertatea de a alege, cu toate efectele care vin la pachet cu aceste alegeri. Rămâi și lupți, pleci și renunți. Orice ai face, viața nu este ușoară, dar e musai de trăit. Ai de învățat oriunde mergi, ai de iubit pe cineva sau de ajutat pe altcineva. Totul depinde de tine.

Luce mi-a făcut lectura plăcută. Mi-a „contaminat-o” cu starea ei efervescentă de a fi. Mi-a făcut inima să tresalte de câteva ori și nu mai spun de emoțiile prin care m-a trecut. Dar am fost mândră de ea. Mândră de omul frumos care este.

Este un roman care vă poate scoate din starea în care înotăm toți zilele astea. Este fresh, emoționant și plin de dragoste. Vi-l recomand!

Mâine poate am să rămân a apărut la editura Humanitas Fiction și poate fi cumpărat de aici. 

• Titlu: Mâine poate am să rămân
• An apariție: 2020
• Ediție: I
• Pagini: 328
• Colecție: Raftul Denisei
• Domeniu: literatură
• Autor: Lorenzo Marone
• Traducere şi note: Gabriela Lungu