Mă iubește, nu mă iubește – M.J. Arlidge, recenzie

Mă iubește nu mă iubește este cel de-al șaptelea volum al seriei Helen Grace.

Ordinea apariției:

• Ghici cine moare primul
• Ghici ce-i în cutie
• Casa păpușilor
• Ghici care-i mincinosul
• Băiatul pierdut 
• De-a v-ați ascunselea 

Mă iubește, nu mă iubește a fost cel mai așteptat volum al seriei. Pentru mine, nu știu alții cum sunt. Cel de-al șaselea volum îmi adusese o Helen Grace închisă pe nedrept, temătoare și singură, mai singură ca niciodată.

La ce avea să se întoarcă după închisoare? Avea să se întoarcă în poliție? Cum va fi acomodarea cu oamenii care nu crezuseră în ea? Toate întrebările astea mi se tot învârteau în minte și abia așteptam să le descopăr răspunsurile. S-a ridicat Arlidge la nivelul așteptărilor mele? Înainte să mă certați, vă rog să vă amintiți că el a fost cel care ne-a obișnuit așa. Nu e vina mea.

Welcome back, Helen Grace!

Helen Grace m-a cucerit de la primul său caz. Este un personaj atipic, apropiat mai mult de personajele romanelor noir ale nordicilor, Helen Grace se dezvăluie publicului său de la roman la roman. Ești tentat să o judeci, să o urăști sau să o cataloghezi drept o femeie cu probleme grave. Dar Helen Grace este mai mult de atât. Povestea ei este una dureroasă, cariera sa este una strălucită și prezența sa este acaparatoare.

De la volum la volum, Helen Grace a crescut în ochii mei și Arlidge a ridicat tare mult ștacheta. Tensiune, adrenalină, răufăcători, ițe complicate din trecut, secrete păzite și cazuri care te lasă fără cuvinte.

Cred că am plecat un picuț cu așteptările stabilite prea sus sau „rețeta” noului volum nu mi s-a mai părut a fi în stilul autorului. A dorit, după cum afirmă chiar el, să scrie cea mai concentrată și mai plină de adrenalină poveste a seriei Helen Grace. Doar că, din punctul meu de vedere, autorul a pășit tot timpul pe gheață subțire, prea subțire.

Helen Grace e din nou în oraș…

„Alert și extrem de tensionat… captivant!” – Sun

Așa cum am spus mai sus, gheața pe care a pășit autorul a fost una extrem de subțire. Concentrat pe a plasa câteva crime care să zguduie comunitatea, autorul nu mai alocă atenție celorlalte detalii. Helen Grace, că despre ea este vorba, este prea puțin adusă în lumină. Autorul a grăbit subiectul întoarcerii sale, nu a dat timp acomodării sale și nu a construit credibil tensiunea dintre Sanderson și inspectoarea, (ah, Sanderson, ce mi-ai făcut în volumul ăsta?), dar nici mobilul crimelor multiple nu m-a convins. A fost aruncat pe repede înainte, mai mult către final și nu m-am mai complicat să înțeleg motivația criminalului.

A gonit Arlidge printre teme, printre cadrele pe care le alege pentru a-și construi povestea. Ni se subliniază de câteva ori faptul că Helen Grace este alta decât cea care a fost închisă, doar că autorul nu a mai despicat subiectul așa cum m-a obișnuit. Nu mi-a lăsat timp să mă acomodez cu nimic. Acțiunea se întinde pe parcursul a 24 de ore, 24 de ore pline de teroare și de atacuri armate.

„Un thriller cinematic, de citit dintr-o suflare. Personaje feminine puternice, de ambele părți ale baricadei.” – crimereview.co.uk

24 de ore – tensiune la cote înalte

Până să vă spun câteva cuvinte despre acest volum, trebuie să mai punctez încă un lucru diferit. Ni se face cunoștință prematur cu răufăcătorii. Cursa rămâne deschisă doar pentru capturarea lor, nu și pentru stabilirea vinovaților sau a mobilelor actelor lor. Nu știu dacă pentru asta nu m-a încântat foarte tare cartea. Sau poate e de vină fragmentarea prea bruscă a acțiunii. Capitole foarte, foarte scurte, salturi de la un personaj la altul, fără să îți fie permisă acomodarea cu situația în sine. Citești de parcă te uiți la un film, imagine după imagine ți se perindă prin fața ochilor și parcă nu te simți confortabil.

Înainte să vă întrebați, i-am dat patru stele. Pentru că Arlidge. Și pentru că a atins și el un subiect extrem de sensibil. Și nu vă spun care, că veți trage imediat concluzii și nu prea vreau asta.

Helen Grace și-a reluat locul în secția de poliție. Și nu spui Grace fără să spui pericol. O căuta pericolul pe ea, se ducea ea înspre pericol? Oricum ar fi, un criminal (sau mai mulți) amenință liniștea orașului.

„Tatăl și copila se agățau unul de celălalt și se sprijineau reciproc, iar Charlie știa din experiență că această iubire aprigă și disperată era singurul lucru care avea să-i susțină în perioada neagră care îi aștepta.” 

Teroare și un lanț de crime

O femeie este omorâtă pe un drum liniștit de țară. Nu este vorba de jaf. Un bărbat este omorât într-o farmacie. Sunt furate medicamente și dispar și banii în încasări. O mașină este furată. Atacurile sunt brutale și nu par să aibă vreo legătură. De ce? Cine? Și când avea să se termine? Un indiciu duce la identificarea unui suspect, dar polițiștii tot nu puteau lega crimele una de alta. Ce se întâmpla?

Nu poți să spui Helen Grace fără să spui Emilia Garanita. Și, pentru prima dată, mi-a fost milă de jurnalistă. Este lipsită de suflet, răutăcioasă și la fel de crudă precum un animal de pradă, dar mi-a fost milă de ea. Am putut zări o fărâmă de suflet dincolo de toată armura asta cu care Garanita pare că se protejează.

Mi-a plăcut faptul că autorul a ales să scrie altcumva, dar cred că aș fi preferat romanele în varianta clasică. Voiam să stau mai mult cu Helen, să aflu despre perioada ei de reacomodare, voiam ca Arlidge să mă mai lase să mă uit în interiorul inspectoarei. Și mi-e încă dor de cursele ei cu motoreta. Parcă a rupt-o autorul și de această parte din ea. Nu vreau să cred că seria alunecă pe o pantă neprietenoasă. Ce mă fac până la apariția următorului volum?

Mă iubește, nu mă iubește a apărut la Editura Trei și poate fi cumpărată de aici. 

Autor: M.J. Arlidge

Nr. de pagini: 352