Lumina dintre oceane – M.L. Stedman   (recenzie)

„De dragostea pe care o nutrești față de un copil nu te poți apăra. „

Câte sacrificii suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim? Cine ar putea stabili o limită? 

Câte pierderi adunăm în viața noastră și câte putem accepta? Putem să păcălim destinul? Să ne agătăm de interpretări? 

Vi se pare că am multe întrebări? Nu sunt suficiente… Am terminat o carte dureros de frumoasă, am fost martorul unei lupte pentru fericire, asistentul unui suflet care este capabil de orice pentru a aduce bucuria persoanei iubite. Am trăit cu fiecare rând un amalgam de emoții. De la dragoste la ura, de la tristețe la fericire, de la compasiune la furie, de la complacere la neputință.

Oricâte stări am resimțit, am știut un singur lucru. Mi-am dorit cu ardoare să pot influența un pic deznodământul. Să pot intra în carte și să scriu, să anulez ideile autoarei și să fac în așa fel încât nimeni să nu sufere. Să fi căutat o cale de mijloc. Dar situația ideala nu există. În orice vom face în viață vor exista două tabere. Cei care suferă și cei care sunt fericiți. Putem doar să ne bucurăm de fericire atâta timp cât ne aparține, să încercăm să acceptăm, să iertăm și să nu regretăm prea mult. 

***

Mi-a plăcut tare mult locația pe care a ales-o autoarea. Dincolo de detaliile minunate pe care le aflăm despre coastele sălbatice ale Australiei, farul în jurul căruia este concentrată acțiunea este amplasat strategic. Și realistic, și metaforic. Pe plan real, farul de pe insula Ianos ghida noapte de noapte vasele care traversau cele două oceane: Oceanul Sudic și Oceanul Indian. Unul agitat, altul liniștit, întocmai ca și contrastele vieții. Farul era întreținut de paznicii care lucrau pe rând pe insulă și străjuia de generații întregi coasta pietroasă. Un ocean îl trăgea înainte, unul îl cerea înapoi. Nu se putea un sens fără celălalt. Care era totuși mai puternic?

Așa va fi viața protagoniștilor noștri. O înfruntare între trecut și prezent, ambele tabere având un viitor incert. 

Tom Sherbourne avea nevoie să facă ceva pentru a se simți util, pentru a ajuta pe cei care ar fi putut avea nevoie de sprijin. Fusese în război, dar avusese un gram de noroc și se întorsese acasă sănătos. Fizic. Sufletește avea răni adânci care nu se puteau cicatriza ușor. Se adânciseră toate rănile din copilărie. O mamă care plecase de acasă pentru că el dezvăluise din greșeală un secret, un tată dur ce nu mai avea dragoste de oferit și nimeni care să îl salveze. Se aruncase în luptă și ieșise învingător. Acum avea nevoie de acel ceva care ar fi putut să îi anuleze vina ce o purta pe umeri. 

S-a înscris pentru postul de paznic al farului de la Ianos. Poate singurătatea de pe insulă, poate privarea de lucrurile normale, ar fi putut aduce echilibrul din viața lui. Se dedicase muncii sale, cu o precizie uimitoare se achita de toate sarcinile pe care normele de conduită i le impuneau, avea puțin dar avea totul. Știa cum se va desfășura viața lui zi după zi și nu dorea mai mult.

În cele câteva zile libere pe care le avea o dată la trei ani, Tom se îndrăgostește de Isabel. O mai întâlnise atunci când venise în micuțul oraș pentru a prelua postul, dar nu acordase mare importanță fetiței care hrănea porumbeii pe stradă. Isabel știa ce voia de la viață. De la aceeași viață care îi răpise amândoi frații pe frontul de luptă. Știa că puțini bărbați ca Tom mai existau în oraș și prin împrejurimi, așa că e gata să transforme singurătatea lui în căsnicia lor. 

Ce dacă erau pe insula doar ei doi și că primeau provizii la trei luni? Se hrăneau cu dragostea lor, cu cerul senin, cu oceanul care le aparținea de dimineața până seara, cu speranță și optimism. Ea nu voia să plece de acolo, avea o bucățică de Eden unde ei erau un alt fel de Adam și Eva. Numai că în povestea noastră, ”Eva” nu mai mușcă din măr ci se lasă ghidată de iubire, de deznădejde și de miros de bebeluș, de gângureli și scâncete. 

Isabel voia să fie mamă. Dar viața ei se încăpățâna să nu îi acorde acest statut. Pierduse trei sarcini, una dusă până aproape de termen. Croșetase, pregătise, învățase, citise…dar nu se pregătise să rămână cu trei cruci străjuite de tufe de rozmarin. 

Așa că atunci când oceanul aduce la mal o barcă în care erau un bărbat mort și o fetiță de nici trei luni învelită într-o haină de femeie, Isabel privește totul ca pe o răsplată de la Dumnezeu. Fetița era bine, fusese protejată de forțe divine. O spală, o hrănește și o iubește cu toată disperarea unei mame care nu apucase să fie mamă decât atât cât purtase copiii în pântec. 

Deznădejdea, dorința și disperarea din privirea ei îl împing pe Tom să își calce pentru prima oară în toți anii de când era paznic, îndatoririle. Tom nu scrie în jurnal tot ce se întâmplase, așa cum făcea de obicei. Copilașul le-ar fi putut aduce viața pe care și-au dorit-o dintotdeauna. Dar dacă era o mamă pe acolo pe undeva care își aștepta copilașul? Dacă cineva plângea cu aceeași disperare cu care plângea acum Isabel a lui de bucurie? 

Tom își iubea soția și chiar dacă la început nu a vrut să arate, a fost și el cucerit de minunea mică cu ochi albaștri. Înmormântează trupul bărbatului și opresc fetița. Dar oare putea rămâne secretul lor îngropat pentru totdeauna?

Vă spun că am citit cartea încercând să urmăresc firul mai multor scenarii pe care mi le închipuisem. În niciunul nu găseam o cale ușoară. Dar am trăit cartea, am citit-o cu sufletul la gură și am terminat-o plângând. A trecut mult timp de când nu am mai plâns. 🙂 Cartea mi-a atins sufletul, mi-a arătat că viață este un puzzle format din decizii, din dragoste, din compromisuri, din lacrimi și din iertare. Este cu siguranță o carte pe care v-o recomand!

„Ai suferit atât de mult și totuși esti mereu fericit. Cum de reușești? ….

– … De iertat nu trebuie să ierți decât o dată. Ura trebuie să o simți în fiecare zi, de dimineața până seara. Trebuie să îți amintești mereu de lucrurile rele care ti s-au întâmplat. ”
Lumina dintre oceane – M.L. Stedman