Anca scrie...,  Creațiile mele

Jurnal…

Am tot sperat, am tot crezut
Că va fi iar un început.
Că vei dori să mă revezi,
Că vei începe să mă crezi.
Cum poți în ochi să mă privești?
Și să uiți, mamă, să mă crești?
Cum poți rupe cu mâna ta
Pe cel ce l-ai născut cândva?
Să mă privesti cu-atat necaz?
Să mi-arunci vorbe în obraz?
Să uiți, mamă, că m-ai născut
Și să nu vezi cât am crescut?
Să uiți, mamă, că am copii
Nu vrei aproape să le fii?
Nu vrei ca să le fii bunică?
S-auzi cum strigă asta mică?
Nu vrei ca să îi prinzi de mână,
Nu vrei cu tine să rămână
O noapte să le spui povesti?
Să îi educi și să îi crești?
Să îi ajuti să crească mari?
Sa-nvete ca să fie tari?
Să știe că doua femei
Și-ar da și viața pentru ei?
Cum poți, mamă, doar să zbieri?
Să blestemi tot ce a fost ieri?
Să uiti de a ta misiune?
Să mă-nveti, mamă, să fac bine?
Poate că ti-am cerut prea mult,
Poate

nici eu nu știu s-ascult,
Dar stau puțin și bag de seamă,
N-am uitat, mamă, să fiu mamă.

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *