Învingătorii lui Fredrik Backman și-au făcut loc în sufletul meu. De fapt, ar trebui să spun că aveau deja locul lor bine stabilit. Acum doar s-au asigurat că vor rămâne în colțul acesta special, că și-au gravat fiecare inițialele numelui și că m-au cooptat pentru totdeauna în comunitatea lor.

Nu am fost niciodată o fană a jocului de hochei, dar am învățat să îl privesc altfel acum. Sunt sigură că voi căuta un Benji, un Vidar, un Bobo, un Guriță, un Amat, un Peter sau o Alicia în fiecare jucător de pe teren. Și voi rămâne dezamăgită. Pentru că legătura asta se naște o singură dată. Și Backman s-a asigurat că a noastră este specială și de nezdruncinat.

„Acasă. Chiar ar trebui să existe mai multe cuvinte pentru asta. Unul pentru cei pe care îi avem acolo, altul în care să încapă cei pe care i-am pierdut.”

Învingătorii
Învingătorii

Învingătorii – între lume și hochei

Nu știu cum este Backman pentru voi, dar pentru mine este autorul care știe să  atingă fiecare coardă a sufletului, fiecare notă și fiecare ton. M-a învățat Backman despre cum să iert, cum să mă privesc îndeaproape, cum să mă raportez la toate schimbările din jurul meu. M-a învățat cum să accept diferențele dintre oameni, cum să iubesc și să urăsc cu pasiune, cum să ard pe interior și să întind aripile spre glorie. Dar nu m-a învățat cum să scot din suflet golul pe care absența personajelor sale l-a căscat adânc acolo.

„Înainte să faci copii, nu-ți spune nimeni că lucrul cel mai greu în a fi un părinte bun este că niciodată n-o să te simți un părinte bun. Dacă nu ești prezent în viața lor, faci o mare greșeală. Dacă ești prezent, faci milioane de mici greșeli, iar adolescenții ți le pun pe toate pe răboj. Oho, și ce bine țin socoteala!”

Deși știu că voi păstra personajele pentru totdeauna în amintirile mele, simt deja că mă doare dorul, că mă seacă faptul că știu că le-am lăsat acolo, între două locuri care învață să se coasă unul de altul și eu nu voi mai ști ce fac. Mi le voi imagina și mă voi gândi că rănile lor și-au căpătat în sfârșit pansamentele potrivite, că rănile vor prinde coajă și că vor rămâne în urma lor doar cicatrici drept amintirea celor întâmplate.

Domnule Backman, știu că nu mă auziți. Dar trimit toate dorințele mele în univers, toate la fel de colorate și de spectaculoase precum aurora boreală, și vă rog să ni-i mai aduceți. Nu a fost de ajuns. Nici măcar astea opt sute de pagini nu au fost suficiente. Mai voiam încă pe atât. Mai voiam să mă pierd în valsul acesta de cuvinte, cadențe, renunțări, prietenie, compromis, căldură, cuib.

Nu sunt gata pentru rămas bun

Nu știu niciodată să îi „fac poze” lui Backman. Nu știu niciodată cum să las tot zumzetul din piept să iasă afară și să spună lumii modul minunat în care acesta trage, sapă și tace în sufletul meu. Știu doar că aș încapsula multe dintre cuvintele sale, le-aș înghiți atunci când mi-aș rătăci calea și gândurile. Este, fără doar și poate, autorul sufletului meu. Este, fără doar și poate, autorul care strecoară lipici, magie, durere și alinare, dragoste și resemnare, complicitate și asumare în fiecare cuvânt pe care îl scrie.

Uneori, atunci când găsesc citate preferate (și în cartea asta am foarte multe), le citesc de câteva ori și simt că nu mă satur. Simt că, de fiecare dată, totul strălucește din alt unghi, totul capătă altă intensitate și altă însemnătate. Îmi place să le recitesc, să le strecor în toți porii firii mele și să le las acolo, faruri mici care să mă călăuzească spre bine, spre mine, spre mâine.

„Copiii nu ne previn niciodată că au de gând să devină adulți, ci, într-o bună zi, sunt prea mari ca să vrea să ne mai țină de mână. Norocul nostru e că nu știm când se întâmplă, altfel nu le-am da drumul niciodată. Când sunt mici, simți că înnebunești de câte ori încep să țipe când ieși din cameră, fiindcă atunci nu înțelegi că de fiecare dată când cineva țipă „Tata” ești important. Pe urmă e greu să te dezobișnuiești să mai fii important.”

Și eu ce fac acum?

„Asta e soarta părinților: la început facem toate activitățile cu copiii de dragul lor, la sfârșit – de-al nostru. În cele din urmă, ne dăm seama că totul are de-a face cu faptul că vrem să fim acolo unde sunt ei, cât de mult posibil, cât timp ne dau voie.”

Am simțit periodic nevoia să marchez citatele preferate. Voiam să citesc, să trăiesc alături de ei și să aspir, să respir fiecare emoție și fiecare stare. Dar eram conștientă că, pagină după pagină, drumul nostru se apropie de final, acel final pe care nu voiam să îl ating curând.

M-au durut pierderile, m-au bucurat apropierile și luptele care au avut nevoie de toată complicitatea și de toată implicarea celor din jur. M-au durut reîntoarcerile, cuvintele rostite pe jumătate și strigătele mute ale celor care au fost victime. Simțeam că răul nu fusese smuls nici în toiul acelei aprige furtuni, ba dimpotrivă, își întinsese mai mult brațele și nu era pregătit să fie dus departe.

Învingătorii – rămas bun sau adio?

Am așteptat multă vreme acest al treilea volum și știam că îmi va fi greu să mă adun și să scriu despre el. Ba chiar îmi trecuse prin minte să nu o fac. Pentru că Backman deschide diferit în sufletul nostru emoțiile și stările. Și eu le simt pe toate la cote amețitoare.

Așa cum mi se întâmplă aproape de fiecare dată, mi-e greu să las vorbele să iasă din sufletul meu. Le simt cum se înghesuie toate la vârfurile degetelor mele, dar simt că fac cale întoarsă, de parcă nu ar fi sigure că sunt cele potrivite pentru tot ce îngrămădește Backman într-o pădure, într-un patinoar, într-un joc de hochei.

Nu uitați, cartea asta este pentru voi: „Pentru voi, cei care vorbiți prea mult, cântați prea tare, plângeți prea des și iubiți ceva în viață mai mult decât ar trebui.”

Învingătorii vă așteaptă pe siteul editurii Art. Și e musai de luat acasă. O găsiți aici.

PS: tot vreau să scriu ca Backman. ❤️

Bestseller, Recomandată

Tip coperta: paperback

Pagini: 840

Mărime: 135×200 mm

Traducere din limba suedeză și note de Andreea Caleman

Titlul original „Vinnarna”

 

Lasă un răspuns