Insula bătăilor de inimă este unul dintre romanele la care mi-am dorit tare mult să ajung înainte ca anul să se încheie. Cu Laura Imai Messina m-am întâlnit și altă dată, la răscruce de sentimente și de stări. Ne-am povestit una alteia dorurile și golurile din suflete, ni le-am dezgolit amândouă de straturile pe care timpul și oamenii le-au așezat peste ele.
Nu am vorbit peste tot aceeași limbă, nici nu am privit adevărul din același unghi. Dar am găsit puncte comune, emoții care ne-au stârnit pe amândouă, trăiri care au încălzit aceleași porțiuni și au născut aceleași gânduri. Așa că, vă dați seama cu ușurință, că nu aveam cum să nu mă pierd pe insulă, cum să nu mă îmbarc plină de speranță și de dor.
I-am simțit stilul autoarei de la primele rânduri. Era un suflu familiar, un fel de căldură ce începea să se simtă în mijlocul pieptului meu. Știam că voi avea parte de o altă poveste, că oamenii vor fi alții, că istoriile lor vor avea alte cerneluri și alte dedesubturi, alte pierderi și alte iubiri. Dar m-am simțit acasă, vrăjită la fel de tare de clopoțeii pe care ea mi-i mișca la urechi, de promisiunile pe care le simțeam înflorind. Nu a avut un început ușor. Peste toate plutea o stare de tensiune, un doliu care țesea pânze nesfârșite. Am așteptat. Am vrut să ajung pe insulă și să aflu ce era cu bătăile de inimă.
Insula bătăilor de inimă – o prietenie neobișnuită
„Un roman despre prietenia care nu cunoaște granițe, despre a doua șansă și incertitudinea care vine odată cu ea, despre căutarea fericirii.“ — La Stampa
Înainte să vă spun câte ceva despre poveste, aș vrea să vă spun o altă povestioară, una desprinsă din universul meu. Anul acesta, după cum unii deja știu, am suferit o intervenție neurochirurgicală. Undeva, într-o parte a capului meu, creștea nestingherită o tumoră hipofizară. Am îndepărtat-o și mă simt mai bine ca niciodată. Înainte de operație, așa cum cere protocolul, am efectuat un set complet și complex de analize. Printre analizele cerute – unele mai dureroase decât altele – am avut de efectuat o electrocardiogramă.
Nu a fost prima dată când am avut parte de una, dar niciodată nu am fost întrebată dacă vreau să-mi ascult inima. La propriu. Am ascultat inimile copiilor mei și am plâns. Au fost primele sunete care m-au legat de ei. Am plâns și acum, când mi-am auzit propria inimă. Face parte din mine, bate în funcție de emoțiile pe care i le livrez, și eu nu știam cum sună. Nu-i ascultasem muzică, nu-i ascultasem bătăile. Le-am simțit, le-am potolit așezându-mi palma peste ea. Am pus capul pe pieptul soțului meu. I-am ascultat și inima lui. Nu i-aș recunoaște muzica inimii lui dintre alte o mie, asta mi-e clar. Dar acum, după lectura acestei cărți, am înțeles (și mi-ar plăcea să fie și adevărat) că fiecare inimă are propria voce, exact așa cum avem și noi.
„ – Dacă te gândești bine, e un lucru tare dulce.
– Ce anume?
– O avem toți în piept, fără deosebire. Și totuși, fiecare o aude în mod diferit.”
Și am vrut neapărat să vă spun asta. Pentru că experiența asta, neînsemnată poate pentru unii, a fost cea care m-a unit în alt mod cu povestea. Nu neg că mi-aș fi dorit un pic mai mult de la ea, că aș fi vrut poate un pic mai multă acțiune, poate un pic mai mult dinamism. Poate un strop de efervescență. Dar așa sunt unele povești. Tăcute, molcome, liniștite. Pentru astfel de povești, din punctul meu de vedere, nu ai nevoie de grabă. Ai nevoie de timp. De ceai parfumat și de propriile amintiri la îndemână.
Căutare, regăsire, acceptare
„Ceea ce contează, scria artistul, este doar transmiterea amintirilor, pentru că persoanele continuă să trăiască doar în smintirea altor persoane.”
În sud-vestul Japoniei, între provinciile Kagawa și Okayama, insula Teshima găzduiește Shinzō-on no Ākaibu, Arhiva Bătăilor de Inimă. Nu o să vă spun mai multe despre povestea din jurul arhivei, e un drum pe care trebuie să-l parcurgeți singuri, împinși de la spate de promisiuni, credințe și prietenii. Dar o să vă spun despre Shūichi – ilustratorul de patruzeci de ani, bolnav de inimă și rănit din dragoste, proaspăt orfan de mamă. Despre prietenia lui cu micuțul Kenta, un copil care are, în ciuda vârstei sale fragede, câteva lecții și câteva răspunsuri pentru Shūichi.
Kenta sustrăgea, inițial fără să fie văzut de Shūichi, lucruri fără valoare din cutiile pe care bărbatul le înghesuia în garajul mamei sale. Shūichi intenționa să curețe casa mamei sale, să o golească de amintiri și de dor, să o închirieze altor oameni și să se întoarcă la viața lui din Tokyo. Însă, pe nepusă masă, Shūichi se împrietenește cu micuțul Kenta. Băiatul venea zilnic în casa doamnei Ona, mama lui Shūichi, primea lecții de caligrafie de la aceasta și mici tratații dulci.
Pentru că simte că are o datorie de onoare față de Kenta, Shūichi învață să îi facă loc băiețelului în viața sa. De la mici gustări la adevărate confesiuni e doar un singur pas. Și vor afla curând că sunt legați de niște fire invizibile, fire care se dovedesc mai puternice decât orice diferență evidentă. Pe amândoi, după cum veți afla, îi vor purta pașii pe insula Arhivei Bătăilor de Inimă. Dar e timpul ca eu să mă opresc aici. Despre prietenia lor ar fi mai bine să aflați pe cont propriu, la adăpostul clătitelor cu căpșuni.
Insula bătăilor de inimă
„Un roman delicat și puternic. Laura Imai Messina acordă atenție lucrurilor mărunte și pașilor mici care pot face lumea un loc mai bun.“ — Corriere della Sera
Insula bătăilor de inimă este o poveste caldă, mai ales spre final, acolo unde m-a vrăjit cu doar câteva cuvinte. Mă știți deja, emoțională până în vârful degetelor!
Mi-a plăcut povestea, a fost ca un moment de respiro de la zgomotul cotidian, ca un fel de privire în interior, acolo unde o inimă bate după propria compoziție.
Insula bătăilor de inimă a apărut la Humanitas Fiction și poate fi cumpărată de aici.
An apariție: 2024
Pagini: 280
Colecție: Raftul Denisei
Domeniu: literatură
Autor: Laura Imai Messina
Traducere şi note: Liliana Nechita
