15403151_1347060688690217_412290569_n

”Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii, să vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să
ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.”Joyce Maynard

Nimic nu ar putea descrie cartea asta mai bine …nimic.
Am citit descrierea și titlul și am știut că va fi o carte cu o lecție, cu un mesaj. Am simțit atâta furie pe parcurs încât mă dor mâinile și acum de cât am strâns coperțile cărții. Revoltă, neputință, disperare și ură.

Cartea este scrisă într-un stil captivant: cuvinte simple, construcții plăcute, umor. Însă faptele descrise lasă un gust amar.

O lecție a maturizării precoce. Nu una voită ci una impusă de comportamentul nefiresc al celei care ar fi trebuit să îndrume pașii, să ofere mângâiere, protecție, îmbrățișări și sfaturi.

O maturizare în lumea celor mari, lumea plăcerilor trupești, a egoismului, a nepăsării și a lipsei de timp.

Marina era o femeie frumoasă. Frumoasă și cochetă. Se simțea bine pusă pe piedestalul adorației iar privirile admirative ale bărbaților erau a doua sursă de viață pentru ea. Avusese o relație cu un om căsătorit și plin de bani, unul care i-ar fi putut asigura stabilitatea financiară. Din relația ei a apărut pe lume Kitty. Crescută în casa bunicilor tânjind constant după dragostea și aten?ia mamei, Kitty dezvoltă sentimentul ei de adorare: își dorea să fie bună și frumoasă, să fie asemeni mamei ei.

Marina se reinventa ori de câte ori apărea în viața ei un bărbat. Când îl cunoaște pe Swami-Ji, un guru, care îi prevede o viață strălucită la New York , aceasta îi ia pe cei doi copii mai mici, frații gemeni ai lui Kitty, ți pleacă alături de dădaca lor în marele oraș.

Kitty este lăsată în urmă la un pension, singură și străină departe de tot ceea ce cunoscuse vreodată. Orice face ea va fi pentru a câștiga dragostea și atenția mamei ei. Copiază la vârste fragede comportamentul mamei ei și ia totul în joacă exact așa cum a văzut la Marina.

Am privit relația lor ca pe o cursă: Kitty voia să fie ca Marina, Marina voia să fie adorată, să nu îmbătrânească, să pară cea de gașcă, cea sociabilă. Compensa lipsa ei din viața copiilor cu o casă de lux, cu limuzine, haine scumpe, ieșiri la restaurante și libertate. Dar numărul bărbaților aduși în casa lor nu dovedea decât incapabilitatea Marinei de a găsi stabilitate și echilibru, nu știa probabil nici să îl recunoască așa că toate consecințele acțiunilor ei se răsfrâng asupra copiilor săi.

Confuză, Kitty va împinge limitele libertății, va exploata sexualitatea la vârste fragede și va concura constant cu mama ei. Va lua decizii greșite și toate o vor purta pe drumul unde sunt doar două sensuri: stânga sau dreapta. Continua iluzia unei vieți lipsite de griji sau se reinventează? Copiază sau nu exemplul Marinei?

Din nefericire nu toți putem fi părinții perfecți. Important este să știi să accepți și să cauți o rezolvare, calea care ar impulsiona copilul și nu l-ar distruge.
Nepăsare, inconștiență, egoism, delăsare…toate astea pot dărâma castelul magic cu praf de zâne, pot zugrăvi pereții palatului cu cele mai urâte tonuri de gri, pot lăsa urme de noroi pe treptele de la intrare, pot lăsa resturi de mizerie prin toate cotloanele, pot aduce urâțenia acolo unde erau lucruri frumoase. Castelul e sufletul copilului tău, tu cu ce ai intra în el?

Lumea ta e locul lor de joacă, ce oameni lași înăuntru?

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns