Îmbrățișează-mi defectele – Andrada Rezmuveș, recenzie

„Îmbrățișează-mi defectele”, două cuvinte pe care nu le-aș asocia niciodată autoarei Andrada Rezmuveș. Scrisul ei nu are defecte.  M-am ferit atât de mult de cartea ei, am tot amânat-o. Nu mă întrebați de ce. Poate doar pentru că mi-a spus cineva că voi da nu știu peste ce scene. Nu a fost așa. Mă știți de ceva vreme, măcar așa îmi place mie să cred. Știți că nu sunt tocmai fana poveștilor cu adolescenți  și traumele lor. Nu cred că mai avem aceeași scară de valori și nu cred că sunt tocmai la curent cu tot ceea ce se întâmplă cu ei. De multe ori, am impresia că noi trebuie să alergăm pentru a rămâne pe aceeași undă cu generația fulgilor de nea.

Bun, să revenim la povestea noastră. Andrada Rezmuveș scrie bine, al naibii de bine. Uitați o clipă de prejudecăți și de fazele cu autorii români. Acoperiți coperta cu o învelitoare colorată, dacă trebuie, faceți ce credeți voi. Dar citiți cartea asta și vă rog să îmi spuneți dacă ați simțit vreo lipsă, vreun cuvânt care nu s-a potrivit perfect în lăcașul lui.

Îmbrățișează-mi defectele – o poveste veridică

Să ne înțelegem, nu spun că este un subiect cu care sunt de acord, pe care îl citesc cu drag sau alte cele. Nu spun că nu am murmurat mărunt din buze și nu mi-am făcut vreo două cruci rugându-mă să fiu o mamă atentă la nevoile copilului său și mai puțin la ceea ce dictează mamele perfecte. Dar nu pot să nu remarc o scriitură puternică, o forță și un talent pur. Andrada alege să își plaseze acțiunea în altă țară, dar o face cu toată conștiința și implicarea. Nu dai de expresii românești sau de alinturi folosite pe plaiuri autohtone. Este atentă la fiecare cadru, șlefuiește fiecare personaj și îi redă cu acuratețe fiecare vibrație. Lucru deloc ușor. Resimți fiecare lovitură, trăiești fiecare senzație, urăști și iubești odată cu personajele. Vă spun cu toată sinceritatea că Andrada este o autoare, prima de altfel, pe care mi-o doresc tradusă în alte țări. Are un potențial uriaș, poate oricând concura cu alt autor străin.

Cartea ei nu este o carte despre iubire și despre partea frumoasă a vieții. Este o carte despre vindecare, despre distrugere, despre durere, teroare, suferință, iertare. Este despre un om care își face din întuneric o mască și se învață atât de mult cu ea încât ajunge la confuzie. Orfană de două ori, dezrădăcinată, nesigură și cu gândurile tulburi, Maria Blaise este omul pe care îl putem trece în dicționar în dreptul cuvântului autodistrugere.

Îmbrățișează-mi defectele – cartea durerii

Maria este exact genul de personaj pe care l-ai ține strâns în brațe. Atât de strâns și atât de mult, cel puțin atât cât îi ia luminii  să spargă puțin din zidul pe care învățase ea să îl ridice. Maria nu știa să se ierte. Nu știa unde ducea drumul ei și nici cum avea să se agațe de mâine. Mama ei, singura ființă care i-a permis vreodată să spere, moare. Și mor odată cu ea și aripile cu care Maria încerca să zboare spre lume și spre mâine.

Tatăl ei adoptiv o iubea. O iubise din prima clipă în care a început să îi scrie viitorul mai bun. Au luat-o din orfelinat, chiar dacă Maria părea să se agațe cu disperare de zidurile lui. Singurul om care îi oferise vreodată o picătură de dragoste rămăsese acolo, între zidurile gri și reci. Și ea nu putea să își respecte promisiunile. L-a lăsat în urmă, în același loc în care poate a lăsat și cea mai mare parte din ea însăși.

Îmbrățișează-mi defectele – o lecție despre suferință

Nouă ani mai târziu, cu inima făcută bucăți, cu sufletul sfâșiat, Maria este dezrădăcinată încă o dată. Se mută în Spokane, alături de tatăl ei. Dar cine spune că durerile pot fi lăsate între patru pereți? Ele vin cu noi, nu au nevoie de firme de mutări. Vin, lovesc, mistuie, anihilează. Maria luptă în felul ei: se îmbracă în negru, culoarea pe care o aveau zilele ei, se droghează și trăiește o poveste care este atât de adevărată pe cât sunt fanteziile ei după ce acul pătrunde în venă. Se abandonează demonilor interiori și nu există colac de salvare.

Tatăl ei, mistuit de propria durere, încearcă să o înțeleagă și să o ajute, dar abisul era prea adânc și prea întunecos. Maria alunecă zi de zi mai jos și numai o fărâmă de amintire pătrunde până acolo: băiețelul cu ochi albaștri care îi oferea zi de zi bucata lui sărată de budincă de orez. Cât de importantă a fost relația lor, cât de mult a cântărit fiecare gest dacă și acum, cu mințile rătăcite în aburii fanteziei, Maria tânjea după dragostea lor sinceră?

Îmbrățișează-mi defectele – o autoare care scrie al naibii de bine

„Îmbrățișează-mi defectele” este o poveste extrem de bine construită și foarte bine scrisă. Cadru după  cadru, cartea te stoarce de fiecare emoție, te poartă pe cărările întunecate la capătul cărora nu există ieșiri, există doar porți care te poartă la nivelul inferior.

Andrada construiește, taie în carne vie, măsoară acțiuni și cântărește sentimente. Nu se precipită, nu este zgârcită când vine vorba de introspecții și trăiri. Se joacă frumos și armonios cu stările și cuvintele. Povestea se pierde printre aburii alcoolului și iluziile injectate direct în venă. Eu am asemănat lectura aceasta cu o călătorie la bordul unei nave. Marea este nimeni alta decît viața Mariei. Valuri, sus, jos, stări de rău și epuizare, sentiment de rătăcire și nori. Există soare după toate astea sau este prea târziu pentru speranță? Cine mai poate pătrunde în iadul ei pentru a o salva?

„Îmbrățișează-mi defectele” este o carte care poate preda multe lecții. Merită citită!

Mă bucur mult că am luat-o cu mine zilele astea!

„Îmbrățișează-mi defectele” a apărut la Editura Celestium și poate fi cumpărată de aici.