Idila hipnotizatoarei este romanul de care m-am agățat cu disperare zilele trecute. Aveam mare nevoie de o lectură caldă, captivantă și frumos nuanțată. Așa cum v-am tot repetat prin articolele mele, iubesc să îmi aleg lecturile în funcție de starea mea, mă las ghidată de impulsul de moment și de instinct. M-am temut pentru o perioadă că instinctul meu s-a lăsat dus de valuri prin cine știe ce vacanță, dar a revenit frumușel la început de august și eram ferm convinsă că va rămâne mult timp cu mine.

Cu Idila hipnotizatoarei am plecat la drum foarte încântată. Liane Moriarty nu îmi era necunoscută și știam că este capabilă să îmi ofere doza de emoție de care aveam nevoie. Întrezărisem o portiță către un mister din trecut și gândurile mele deja începuseră să țeasă scenarii și așteptări. Nu este cea mai rea carte, dar am simțit că s-au spus atât de puține în atât de multe pagini. Poate că povestea ar fi fost mai frumoasă dacă autoarea ar fi concentrat un pic mai mult faptele. Potențial a existat: personaje puține, construite atent, perspective diferite, subiect interesant.

Idila hipnotizatoarei
Idila hipnotizatoarei

Idila hipnotizatoarei – vanitate sau iubire?

Ellen O’Farrell practica hipnoterapia în casa elegantă primită moștenire de la bunicii săi. Ellen mi-a dat impresia că este un personaj crescut sub lupa atenției primite de la mama și nașele sale, sub un strat de perfecțiune, dragoste și vanitate.

Deși am avut impresia că am întâlnit un personaj puternic, dornic să caute și să ofere echilibru, Ellen m-a dezamăgit pagină după pagină. Da, personajele cărților sunt exemplificări ale oamenilor care trăiesc diferite situații în viața reală. Și noi am luat decizii pripite, nebunești și de neînchipuit. Dar nu i-am înțeles gândurile, nu i-am înțeles deciziile și felul în care a ales să se raporteze la întreaga situație.

Ellen fusese rănită de alți bărbați (și m-a obosit psihic repetarea numelor acestora și a detaliilor). Dar îl găsise pe Patrick, un tată văduv, drăguț și iubitor. Numai că Patrick mai aducea în relație un bagaj din trecutul său: o hărțuitoare.

Mă gândeam acum că repetarea idilelor din trecut ale lui Ellen și menționarea faptului că se gândea mereu la ei poate fi o încercare a autoarei de a evidenția faptul că toți putem fi acuzați de o anumită formă de hărțuire. Bine, nu una mot-a-mot, dar un fel de… Mă rog. ați prins ideea.

Hărțuitoarea – personajul care mi-a stârnit mila

Suntem diferiți, reacționăm diferit. Și am apreciat modul în care Ellen a reacționat în fața urmăririlor repetate ale fostei iubite. Dar nu am fost de acord cu motivația ei. Mi s-a părut una ușor bolnavă. Atenție, vă rog: îi făcea plăcere să fie împreună cu un bărbat atât de dorit. Pfff, nici măcar nu putem fi siguri că era o dorință izvorâtă din dragoste. Obsesia nu e dragoste. Și hărțuitoare ni se creionează drept o femeie obsedată, incapabilă să treacă peste o relație eșuată.

Dar nu pentru asta mi-a fost milă de Saskia, hărțuitoarea. Mi-a fost milă pentru că am avut impresia că Patrick s-a folosit de ea și apoi a aruncat-o ca și cum nu ar fi existat. Îi dăduse voie acesteia să aibă o relație de mamă-fiu cu Jack, fiul lui din căsătoria cu Colleen. Îi declarase iubire și o adusese în viața lui. Și a îndepărtat-o în momentul în care era în cel mai vulnerabil moment al vieții sale.

Da, nu sunt de acord cu maniera ei de a încerca să rezolve lucrurile. Nu așa convingi un bărbat să te iubească, nu așa îl faci să se întoarcă la tine. Dar, în apărarea ei, trebuie să spun că nu le-a făcut niciodată rău. Voia doar să fie aproape de ei.

Idila hipnotizatoarei – există loc pentru a doua șansă?

Cu așa intrigă și atât de puține personaje, nu e greu să realizați că răsturnările de situație nu sunt la ele acasă. Cred că am continuat să citesc numai din dorința de a ști cum se termină totul și ce se întâmplă cu Saskia. Se putea juca autoarea mult mai mult cu personajele și situațiile, putea dezvolta direcții noi sau scenarii pe care cititorul să nu le poată anticipa.

Nu este o poveste rea, dar este liniară, cu o acțiune destul de statică și cu câteva încercări de a aprinde niște scântei pe ici, pe colo.

Așa cum v-am spus și într-un story, cred, după multă vreme și multe romane citite, mi-a plăcut mai mult personajul care s-a dorit a fi negativ. Nu știu dacă intenția autoarei a fost de a evidenția față frumoasă și fața urâtă a iubirii sau dacă și-a împărțit personajele în negative și pozitive. Dar Saskia a avut de la început tot acest bagaj emoțional negativ după ea și a fost permanent înconjurată de umbre. Și nu cred că merită să fie percepută așa. A iubit altfel. Voia o familie, voia să poată petrece timp cu băiețelul pe care îl iubea ca pe propriul fiu.

Finalul mi s-a părut a fi prea roz, prea plin de happy ever after și sclipici. Da, era normal și îl așteptam, dar a fost prea forțat închis în cutia „cel mai potrivit final”.

Să nu uit: mi-a plăcut faptul că am descoperit altă latură a hipnozei. O să vedeți ce faină poate fi! Nu, nimeni nu văr urmărește cu un pandantiv și nimeni nu vrea să vă adoarmă pentru a vă face după aia să lătrați. Promit!

Idila hipnotizatoarei a apărut la Editura Trei și poate fi cumpărat de aici.

Lasă un răspuns