Fragment în avanpremieră din noul roman al lui Dicker? Da, vă rog! Porție dublă, dacă se poate!
„Arpad se instalase la o masă de pe terasa cafenelei din Parcul Bastions. Trecuseră deja o oră și două espressouri de când stătea acolo, gânditor.
Tocmai își plătise consumația și se pregătea se plece, când Fiară — care continuase să îl urmărească — decise că venise momentul să treacă la acțiune. Își făcu apariția ca de nicăieri și se așeză la masa lui Arpad.
— Fiară? rosti Arpad cu vocea gâtuită de efortul de a‑și masca emoția aflată undeva între surpriză și neliniște. Ce te‑aduce aici?
— Voiam să vorbim.
Arpad se simțea din ce în ce mai neliniștit. Hotărî să dea cărțile pe față:
— Ascultă, habar nu am ce faci aici, la Geneva, nici ce vrei de la mine. Dar eu nu am spus nimic. Nimănui. Am plecat de la Saint‑Tropez de pe o zi pe alta, m‑am instalat aici, nimeni nu a pus niciodată vreo întrebare. Vreau doar să ne lași în pace, pe mine și familia mea.
— Relax, amice. Au trecut 15 ani de atunci.
Arpad simți nevoia să fugă de‑acolo.
— Scuze, spuse el și se ridică de la masă, dar trebuie neapărat să ajung la bancă.
Însă Fiară ridică un deget amenințător către el:
— Așază‑te la loc, Arpad. Și fă‑mi cinste cu o cafea, amice. Ai tot timpul din lume. Știu că nu mai ai serviciu, de fapt. Ai fost concediat acum aproape șase luni.
Ora 11, în aceeași dimineață de miercuri.
Greg tocmai ieșea de la veterinar, când își simți mobilul vibrând în buzunar. Primise un mesaj. Mai întâi, crezu că îi răspunsese Marion, dar nu era decât Karine.
„Mai ești la Brico Loisirs?“
„Nu.“
Răspunsul lui Greg îi aduse imediat un apel de la soție. Deja știa dinainte de a răspunde că avea să îi ceară să se întoarcă acolo. Și nu se înșela:
— Facem un grătar în curte cu familia Braun sâmbătă seară, îl anunță Karine. Să cumperi o butelie și ce‑ți mai trebuie pentru grătar. Și vezi dacă găsești și o ghirlandă luminoasă.
— O ghirlandă luminoasă?
— Ceva să luminăm drăguț în curte.
— Dar avem lumină pe terasă, remarcă Greg.
— Aia nu e lumină, ci un far de închisoare, i‑o reteză Karine. Ne trebuie ceva mai puțin sinistru.
— Bine, bine, văd dacă găsesc ceva, promise Greg.
Karine abordă apoi problema cărnii. În general, își cumpărau carnea de la supermarket, dar pentru ocazia aceasta aveau să se ducă la măcelărie. În timpul conversației, Greg auzi semnalul că primise un nou mesaj și își luă telefonul de la ureche pentru a‑l citi. Era de la Marion.
Marion: „Un aperitiv la mine acasă?“
Greg: „OK. La ce oră?“
Marion: „La 17?“
— Da, e o idee bună cu măcelăria, îi răspunse atunci Greg soției sale. Mă întorc la Brico Loisirs pe la 17, să caut gazul și ghirlanda. Să‑mi zici dacă te mai gândești și la altceva.
*
Ora 17, apartamentul lui Marion.
Totul era pregătit pentru vizita lui Greg. Aranjase pe un platou din ardezie câteva felii de carne uscată din Grisons și o selecție de brânzeturi. Pusese la rece o sticlă mare de roze. Aveau să o bea pe balcon. O fi fost urât blocul ei, însă era înalt și de sus de la ea aveau o priveliște frumoasă până la orizontul punctat de Munții Jura. Aveau să se simtă bine împreună. După aperitiv, puteau să rămână acasă sau să iasă să mănânce de seară în oraș.
De‑abia aștepta să îl revadă. Îi plăcuse la nebunie seara trecută. Cu excepția începutului: chestia cu cătușele nu‑i plăcuse deloc. Nu avea tabuuri, deloc, însă treaba asta nu era pentru ea. Însă odată consumat acel moment mai ciudat, complicitatea dintre ei devenise evidentă: făcuseră paste și băuseră vin roșu. Râseseră foarte mult împreună. Vorbiseră foarte mult. Mai ales ea. Îi povestise o groază de lucruri, iar el o ascultase. Era foarte plăcut să fie împreună cu un bărbat care să o asculte, de obicei ieșea cu bărbați care nu vorbeau decât despre ei înșiși. Acum ardea de nerăbdare să afle și ea lucruri despre el. Îi cunoștea deja reputația de la serviciu, de polițist de elită, dar voia să‑l cunoască și pe omul care se afla sub echipamentul de asalt. Cine era cu adevărat Greg Liégean? Nu purta verighetă, nu menționase nici nevastă, nici vreun copil, trăsese concluzia că era celibatar. Visa să aibă o relație serioasă și simțea că el era diferit de tipii pe care îi găsea pe aplicațiile de dating. Singurul defect pe care i‑l găsea acum era vârsta: trebuie să fi avut cel puțin vreo 12, dacă nu chiar 15 ani mai mult decât ea. Dar e drept că era mai în formă decât cei mai mulți dintre foștii ei prieteni. Și era încă suficient de tânăr cât să facă copii.
Se auzi soneria de la ușă. El era.
——
De cealaltă parte a ușii, Greg ardea de nerăbdare s‑o revadă pe Marion. Îi scrisese ceva despre un „aperitiv“ în mesajul ei. Interpretase cuvântul mai degrabă ca pe o indicație temporală. Cu siguranță avea să îi ofere și ceva de băut. Avea să accepte, din politețe. Dar nu trebuia să se lungească prea tare, nu avea decât o oră la dispoziție. La ora 18 trebuia să ajungă acasă, să lase bona să plece.
Marion deschise ușa și îi sări în brațe lui Greg, apoi îl sărută languros. Acesta flutură imediat punga cu cumpărăturile de la Brico Loisirs, dornic să nu‑și depășească constrângerile temporale.
— Am adus jucării! spuse el pe un ton victorios, arătându‑i lanțurile cumpărate mai devreme.
Marion se făcu lividă la față și exclamă:
— Ah, nu! Nu mai vreau orori dintr‑astea!
Greg încremeni.
— Dar am crezut că…, bălmăji el.
— Ce ai crezut? Te‑am invitat pentru un aperitiv, nu să mă legi iar! Am urât treaba aia! U‑rât!
Greg o privea pe Marion cu dispreț acum. Reacția ei îi stinsese tot focul. Totuși, încercă să se explice:
— Am crezut că ai zis „aperitiv“ doar așa…
Marion începu să urle:
— Un aperitiv chiar asta înseamnă: un aperitiv! Iar când ne invită cineva la un aperitiv, îi ducem o sticlă de vin, nu lanțuri de legat oameni!
Cu cât urla ea mai tare, cu atât se răcea Greg, care aruncă o privire la ceas. Cum avea să scape de‑aici?
*
Ora 19:30, terasa micului și încântătorului restaurant italian din centrul comunei Cologny.
Temperatura era plăcută și atmosfera era relaxată. Se însera târziu în perioada solstițiului.
La masa lor, Sophie vorbea pentru amândoi. Era voioasă, ca și cum nimic nu ar fi putut să‑i strice buna dispoziție. Era deosebit de frumoasă, deși nu se aranjase în mod deosebit. Strălucea. De cealaltă parte a mesei, Arpad era complet mut. Absent. Avea o mutră sfârșită. Sophie știa că avusese o zi proastă la bancă și că trebuia să se poarte atent cu el. Dar era mult prea exaltată, prea entuziasmată de reapariția lui Fiară în viața ei personală atât de ordonată. Făcu totuși efortul de a‑și întreba soțul despre viața lui și neplăcerile de la birou:
— Sărmanul de tine, pari frânt, spuse ea.
— Am avut și zile mai bune, recunoscu Arpad.
— Cum a fost azi la bancă?
— Pe cât de oribil mă temeam că va fi. Unul dintre ei, deși bărbat puternic de felul lui, a început să plângă ca un copil. Lucrurile stau rău în toate băncile, le va fi greu tuturor să‑și găsească o poziție echivalentă. Și chiar dacă ar găsi, vor trebui să uite de bonusuri sau de primele pentru vechime. Nu‑și vor mai permite niciodată viața pe picior mare pe care au dus‑o în anii prosperi. Dar nici nu vor putea renunța la ea. Va trebui să continue să plătească ratele la vilele lor superbe, taxele de la școlile copiilor lor, cadourile soțiilor care nu se vor putea mulțumi să ducă o viață la preț redus. Sunt condamnați să devină niște scheme Ponzi ambulante.
— Exagerezi, spuse Sophie doar ca să întrețină conversația.
Însă Arpad nu exagera deloc. Știa exact ce spunea. Tocmai îi împărtășise lui Sophie propria experiență. Lucrurile se întâmplaseră la începutul lunii ianuarie. Chiar în ziua în care se întorsese din vacanța de Crăciun petrecută într‑un hotel de lux din Insula Mauritius, fusese chemat la direcție. Intrase în sala de ședințe cu o alură de șmecher, radios și obraznic de bronzat în toiul iernii geneveze. Era atât de orbit de el însuși, încât se gândea că urma să fie avansat — directorul diviziei internaționale de gestionare a capitalului fusese concediat cu câteva săptămâni în urmă și Arpad se credea potrivit pentru acea poziție.
Dar întrevederea fusese foarte scurtă: i se explicase că era un angajat foarte apreciat, dar că vremurile erau complicate. Banca era nevoită să‑și reducă din cheltuieli. Performanțele lui Arpad, atât ale lui personal, cât și ale echipei sale, nu produceau suficient și de aceea trebuiau făcute niște „reglaje“. Așteptau să sosească un nou responsabil, dintr‑o bancă germană, care să facă „curățenie“. Cât despre Arpad, așa cum era stipulat în protocolul de securitate (care era, de fapt, instrumentul prin care banca se asigura că foștii angajați nu plecau cu tot cu clienții lor), își pierdea pe loc dreptul de acces informatic — inclusiv badge‑ul îi fusese dezactivat — și putea pleca imediat de la serviciu.
Ieșise din bancă în stare de șoc. Voise să o sune pe Sophie chiar atunci, însă renunțase, gândindu‑se că ar fi mai bine să digere el mai întâi vestea proastă. Seara, la culcare, se întinsese alături de ea, dar tot nu‑i spusese nimic. A doua zi dimineață, se prefăcuse că pleca la muncă. Se lăsase angrenat într‑o mascaradă care avea să dureze câteva luni. Sigur că se grăbise să aplice la diverse joburi de prin alte bănci, însă orizonturile erau destul de întunecate. Toată lumea dădea afară, nimeni nu făcea angajări. Cu cât amâna momentul anunțului în fața lui Sophie, cu atât devenea mai puțin capabil să înfrunte realitatea. Se afundase singur în mlaștina minciunii sale.
La masă, la restaurantul italian, Arpad se uita la Sophie care își degusta fără nicio grijă pastele și încerca să facă conversație cu el. O pereche fericită. Doi îndrăgostiți. Cuplul perfect. În aparență.
Arpad se gândi din nou la ceea ce îi spusese Fiară de dimineață, la cafeneaua din Parcul Bastions:
— Vrei să știi cum am descoperit că ai fost concediat? Păi am trecut pe la bancă și am întrebat de tine. Mi s‑a spus că nu mai lucrai acolo din ianuarie. Și cum am avut ocazia să te urmăresc puțin în decursul ultimelor zile și te‑am văzut hoinărind fără niciun scop, am priceput repede despre ce era vorba.
— M‑ai urmărit? ridicase tonul Arpad, enervat.
Fiară contraatacase imediat:
— Presupun că Sophie nu e la curent cu…
Arpad îi aruncase o privire furioasă lui Fiară. Acesta din urmă insistase:
— Sophie nu știe nimic, nu‑i așa?
— Nu, ea nu știe nimic, cedase Arpad.
Fiară îl avea la mână. Oare ce dorea să îi ceară în schimbul tăcerii?
— Nu‑ți face griji, îl asigurase Fiară pe un ton fals prietenos. Secretul tău e în siguranță. Dacă nici noi nu ne‑om pricepe să păstrăm secrete…
Arpad percepuse o ușoară amenințare în tonul lui Fiară, așa că îl apucase de gulerul tricoului:
— Ascultă‑mă bine, Fiară, și hai să terminăm cu prostiile! De ce ai venit la Geneva?
Fiară zâmbise larg.
— Ce‑mi place când te enervezi! Ești din nou vechiul Arpad de odinioară. Sub costumul acesta de bancher zace un dur, de fapt. Vrei să știi ce mă aduce la Geneva? E un jaf de făcut și am nevoie de o mână de ajutor…”
Cine e mai nerăbdător acum? Cine, cine?
