Nu știți cât de încântată am fost de vestea apariției unui nou roman scris de Marius Gabriel! Ca bucuria să fie și mai mare, cu ajutorul celor de la Corint, vă aduc un fragment în avanpremieră. ❤️

Fragment în avanpremieră: Muza lui Dior
Fragment în avanpremieră: Muza lui Dior

„La Vie Parisienne se dovedi a fi exact genul de loc după care se dădea în vânt Amory. În fiecare oraș în care fuseseră împreună, el dibuise o astfel de speluncă în care părea să se simtă în largul său, distrându-se, observând clienții, luând notițe și îmbătându-se.

Localul se afla pe o stradă îngustă, în apropiere de apartamentul lor. Intrarea era cavernoasă și mai multe femei guralive îmbrăcate în haine țipătoare stăteau afară, ciorovăindu-se, aparent, din pricina unor bani. Îi făcură ochi dulci lui Amory în clipa când își croi drum printre ele.

Înăuntru, senzația de cavernă era și mai puternică. Încă­perile erau întunecoase, pline de oameni și de fum. Pe pereți stăteau atârnate sute de portrete. În capătul îndepărtat era un pian la care cânta jazz o femeie grasă în costum bărbătesc și cu un melon pe cap. Câteva cupluri dansau. Toate mesele erau ocupate. Atmosfera o scârbi pe Copper, dar Amory se înveseli imediat.

— Ei, așa mai merge. Hai să bem ceva.

În jurul barului se strânsese multă lume care se uita la ei cu un aer ce aducea a ostilitate. Dintr-odată, o siluetă elegantă pluti spre ei, întâmpinându-i. Era Christian Dior, îmbrăcat în haine de seară și cu obrajii bine bărbieriți și îmbujorați.

— Ce surpriză să ne întâlnim aici!

Copper se bucură să vadă o față familiară și prietenoasă.

— Monsieur Dior!

Dior îi luă de braț pe amândoi.

— Veniți la masa noastră. E în colț, așa că putem sta cu ochii pe toată lumea. E ocupația noastră favorită.

Înaintară cu greu spre celălalt capăt al barului, trecând pe lângă o masă unde un bărbat cu o claie de păr și fața suptă perora în fața unui cerc de ascultători care îl urmăreau cu atenție.

— E Cocteau, le explică Dior. Omul ăsta nu se oprește niciodată din vorbit. Vreau să vă prezint unui prieten bun. Francis Poulenc, compozitorul. Francis, ea este frumusețea aceea din America despre care ți-am vorbit și acesta este soțul ei.

Poulenc, un bărbat de o urâțenie agreabilă, cu părul tăiat en brosse, îi întâmpină curtenitor când se înghesuiră în jurul mesei. Copper, care nu era o cunoscătoare a muzicii, nu auzise de el, în timp ce Amory, desigur, da.

— Monsieur Poulenc, aș fi fericit să vă pot lua un interviu. Sunt corespondent de război.

— Dar nu sunt generalul de Gaulle. Ci doar un umil infanterist.

— Ați fost în serviciul militar?

— Eu și Poulenc am fost chemați sub arme în același timp. Am jucat împreună singurul rol glorios într-o campanie total lipsită de glorie, interveni Dior. Am săpat după cepe. Încălțați în sabots din lemn oribili. Două kilograme pe fiecare picior, atât cântăreau.

— Ba nu, pe puțin trei, îl contrazise Poulenc. Dacă doriți să înțelegeți termenul saboteur, va trebui să vă gândiți la sabot-ul franțuzesc în toată grandoarea sa enormă și indes­tructibilă – un pantof ce poate face să deraieze un tren sau să spargă până și o țeastă nemțească.

— Sufletul Franței, întări Dior. Niciodată dispus să cedeze. Ce doriți să beți?

— Ceva franțuzesc, răspunse Copper.

Pentru întâia oară din dimineața aceea, începuse să se binedispună.

— Nu, ceva parizian.

— Mă ocup eu, zise Dior și se făcu nevăzut în mulțime.

— Mi-a povestit despre dumneata, îi mărturisi Poulenc lui Copper.

— Serios?

— L-ai impresionat. Zice că ești un soi nou de femeie și că lumea va avea un șoc atunci când o să te descopere.

— Nu sunt sigură dacă ăsta este un lucru bun.

— I se întâmplă foarte rar să-și facă noi prieteni. E un bărbat foarte restras de felul lui.

— Însă îi place să-și impună punctul de vedere.

— Ah, să înțeleg că ți-ai dat deja seama, rosti Poulenc pe un ton solemn. Aș zice că ai pornit cu dreptul oferindu-i un întreg foie-gras. Un pas bun în stabilirea unei relații de prietenie.

— I l-am oferit doar pentru că nu aveam altceva de dăruit.

— Și nici că se putea alegere mai bună. Dior e pofticios ca un copil. Fii sigură că a dat deja gata tot foie-gras-ul.

— Este prea gras, rosti Amory din spatele caietului său de notițe.

— Așa e. N-aveți impresia că arată ca un pinguin în hainele de seară? Iar eu ca o focă?

— Se pare că i-a mers bine sub ocupația germană, comentă Amory.

— Sora lui, Catherine, a fost arestată de Gestapo, replică Poulenc pe un ton blând. Cu numai câteva săptămâni înaintea invaziei. Făcea parte din Rezistență. A fost trimisă la Ravensbrück, un lagăr de concentrare din Germania.

— Oh, ce îngrozitor, exclamă Copper. Și au vreo veste de la ea?

— Numai de la clarvăzătoarele pe care Dior le consultă zilnic. E foarte superstițios. Catherine este în viață, îi tot repetă ele, dar… , ridică din umeri Poulenc.

Dior se întoarse însoțit de un chelner care purta o tavă cu băuturi.

— Kir Royale, anunță el. Preparat, bineînțeles, cu șampanie Dom Pérignon. Ador Dom Pérignonul.

Își ridicară paharele.

— Vă place localul? o întrebă Dior pe Copper ținându-și capul înclinat pe un umăr.

Copper remarcă o diferență subtilă în comportamentul lui în afara atelierului – era mai relaxat, mai puțin inhibat.

— Este interesant, răspunse ea cu diplomație. Dar spuneți-mi, femeile acelea ciudate de afară sunt prostituate?

Dior ridică surprins din sprâncene și păru să nu-și găsească pe moment cuvintele. Amory rânji spre Copper.

— Sunt convins că ai pe jumătate dreptate, iubito.

— Ce vrei să spui?

Nimeni nu îi răspunse. Un nou rând de cocktailuri cu șampanie fu adus. Barul devenise între timp și mai zgomotos, și mai aglomerat. Aplauze izbucniră când o femeie blondă frumoasă, cu înfățișare statuară, se așeză la pian și începu să cânte cu o voce de contralto plină.

— E Suzy Solidor, îi explică Poulenc lui Copper. Proprie­tara barului. Cumpărat cu banii lui Cocteau. Cocteau e un șmecher. Ei doi fac avere cu localul ăsta. Ați văzut picturile de pe pereți? Sunt toate portrete ale lui Suzy.

Copper privi cu mai multă atenție și își dădu seama că Poulenc avea dreptate.

— Sunt foarte multe. Dar unele din ele ies în evidență.

— Acela este cel mai bun, îi arătă Poulenc. Este făcut de Tamara de Lempicka. Și cel de acolo e un Picasso. Iar lângă el e un Braque. Suzy vrea cu tot dinadinsul să devină femeia cea mai pictată din istorie. Din vanitate exacerbată sau poate fiindcă e genială. Nimeni nu știe.

— Cred că e minunată, declară Copper, vrăjită de trăsăturile izbitoare ale cântăreței, de părul blond platinat tuns bob și de vocea tunătoare.

— Așa crezi? întrebă Poulenc privind-o cu atenție. Dacă dorești, pot să ți-o prezint. Pe riscul dumitale.

— Oh, mi-ar face mare plăcere.

— Desigur, răspunse el zâmbind pe jumătate.

Și Copper avu din nou impresia că îi scapă ceva ce pentru ceilalți era limpede ca lumina zilei. Pianista pornise să interpreteze „Lili Marlène”. Era o melodie populară printre soldații Aliaților și în seara aceea era cântată în franceză, însă era totuși nemțească la origini și Copper fu surprinsă să o audă atunci și acolo. Într-adevăr, fu întâmpinată cu unele fluierături și huiduieli, iar domnișoara Solidor păru să strecoare o nuanță sfidătoare în interpretarea ei.

— E cântecul ei de referință, o lămuri Poulenc pe Copper. Îl cânta seară de seară în fața ofițerilor naziști. Cei din Rezis­tență o urăsc pe Suzy. Și acum ea îl interpretează pentru a arăta că nu se teme de ei.

— Suzy e curajoasă, dar nu și înțeleaptă, zise Dior.

Copper zâmbi strâmb.

— Ce coincidență! Cineva a spus recent același lucru despre mine.

Poulenc se aplecă spre ea și îi șopti:

— În timpul ocupației, ea și Cocteau au cinat cu Coco Chanel la Ritz în fiecare săptămână. Numai celor mai apropiați prieteni ai nemților li se permitea să intre acolo. Chanel avea un apartament închiriat la hotel. Un anumit segment din populație a simpatizat cu naziștii, dacă mă înțelegi.

Un grup de trei tinere ocupă masa alăturată; erau frumoase și splendid îmbrăcate.

— Manechinele lui Schiaparelli, zise Dior. Toți croitorii din Paris o invidiază pentru ele. Nu-i așa că sunt încântătoare?

Copper se holbă la femei, care arătau superb în rochiile lor satinate. Erau atât de răpitoare, încât nu se simți stânjenită în ținuta ei ponosită. Hainele lor erau uimitoare. Și, indiferent cu ce s-ar fi îmbrăcat, ea nu ar fi putut niciodată să rivalizeze cu strălucirea acelor tinere.

Bârfele circulau neîntrerupt în jurul mesei, punctate de izbucniri frenetice de râsete. Aliații ajunseseră la Marne. Coco Chanel fusese demascată ca spion nazist și fugise în Elveția cu iubitul ei neamț. Comuniștii urmau să cucerească Parisul. Luptătorii din Rezistență îl împușcaseră pe Maurice Chevalier, acuzat de colaboraționism, și o vânau acum pe actrița Mistinguett. Îl uciseseră pe mareșalul Pétain și-i înfipseseră capul într-o țeapă. Era amețitor câte zvonuri circulau.

Șampania era și ea amețitoare. Copper nu mai băuse atât de mult de ceva vreme și după un timp simți cum i se învârte capul. Nu suficient de tare însă pentru a nu-l vedea pe Amory discutând cu o tânără cu păr cârlionțat și o rochie cu tăietură adâncă ce lăsa la vedere un decolteu spectaculos care se bucura de întreaga lui atenție. Copper văzu cum femeia își dă capul pe spate și o auzi râzând strident la o glumă de-ale lui.”

Romanul este disponibil pentru precomandă, librarea sa începând cu 15 octombrie.

 

 

 

Lasă un răspuns