Dacă vă e dor de poveștile scrise de Camilla Lackberg și Henrik Fexeus, atunci sigur o să vă bucure vestea apariției acestui volum.
Pentru a face așteptarea mai dulce, vă invit să lecturați un fragment în avanpremieră:
„— Cum a fost în tuneluri?
O enerva tonul plin de compasiune al lui Loke, asistentul Mildei. Dar Mina ridică din umeri. Trebuia doar să accepte că… atitudinea ei specială era un subiect de discuție.
— Când încep să lucrez, îmi trece frica, răspunse ea scurt.
Loke păru că înțelege ce vrea să spună.
— Cam așa e și pentru noi. Facem un pas înapoi, nu atât de mare încât să uităm că avem un om pe masa aia, dar suficient cât să ne putem face treaba fără să ne copleșească tot felul de sentimente.
— Exact, încuviință Mina zâmbind.
Nu avusese niciodată o conversație atât de lungă cu asistentul Mildei. De obicei, era tăcut.
— Vine imediat, am auzit că vorbea la telefon cu fostul ei soț, o asigură Loke în timp ce aranja niște instrumente pe tava sterilă.
— Nu e nicio problemă. Pot să aștept, spuse Mina uitându-se fascinată la degetele lungi și subțiri ale lui Loke, care aranjau cu o precizie militărească tăvile.
În sala albă se lăsă liniștea, iar ea căuta cu disperare modalități să continue conversația.
— Care sunt posibilitățile de avansare în cariera ta? Următorul pas e să devii medic legist?
Înjură în sinea ei. Parcă era o babă care stătea de vorbă cu un adolescent. Loke zâmbi fugar în timp ce puse pe masă un bisturiu.
— Probabil că așa e de obicei, răspunse el.
Mina realiză fascinată că Loke așeza instrumentele fără să facă niciun zgomot.
— Dar eu am un obstacol major în carieră. Sunt mulțumit așa.
Ridică din umeri, iar Mina îl privi cu și mai mult interes. Nu era un cuvânt pe care îl auzea prea des. „Mulțumit.“
— Mi-e bine așa cum e acum și nu merită să schimb ceva în ecuația asta, care are un echilibru funcțional. Îmi place ce fac și nu lupt pentru vreun loc în societate sau o situație economică mai bună… cred că ai auzit bârfe că am destui bani moșteniți. Un asistent medical legist foarte bogat. E ceva care nu e la locul lui și de aici și bârfele. Am tot ce-mi trebuie în viață. Nu toți au norocul ăsta. Să fie mulțumiți. Așa că eu consider un dar că pot să mă bucur de așa ceva. Ambiția ar strica totul.
Mina nu-i răspunse; era preocupată de ce auzise. Și mai ales de faptul că era vorba de mai multe propoziții formate din cuvinte mari. Nu auzise de mult ceva atât de înțelept. Și o făcuse și pe ea să se gândească. La cât de mulțumită e. De viața ei. De existența ei.
— Oasele astea sunt uimitor de frumoase! exclamă Loke uitânduse cu admirație la scheletul din fața lor.
Mina încercă să se gândească la un răspuns potrivit, dar nu găsi niciunul. Iar Loke continuă în timp ce arăta către oase.
— Uite-te aici! Sunt foarte curate. Nicio urmă de resturi biologice. Toată carnea a dispărut. Un lucru neobișnuit. Și, foarte ciudat, eu…
— Bună! Scuze că am întârziat! Am avut niște… probleme de care a trebuit să mă ocup. Dar acum sunt aici. Și am auzit că ai deja o teorie despre identitatea persoanei găsite în tunel? Ce rapidă ești!
Milda intră și îi luă locul lui Loke lângă masa cu instrumente, iar asistentul dispăru discret. Mina arătă cu capul spre oasele așezate pe masa de metal.
— Acolo. Tibia fracturată. Avem un om de afaceri care e dat dispărut de patru luni. Jon Langseth. A avut un accident când escalada Everestul și și-a rupt piciorul.
— Mda, chiar, îmi aduc aminte. Parcă au fost niște controverse atunci pentru că a murit un șerpaș când încercau să-l coboare de pe munte?
— Da, exact. Și s-a mai vorbit despre asta și când au anunțat dispariția lui. Așa că am făcut imediat legătura când am văzut fractura. Poate greșesc. Mulți oameni își rup picioarele. Dar poate că ar trebui să plecăm de la premisa asta, că e vorba despre el?
Milda încuviință.
— Da, înțeleg ce vrei să spui. O să iau întâi legătura cu medicul legist ortodont să vină să facă o radiografie dentară și apoi găsim vreo corespondență. Și în timpul ăsta examinez eu oasele, să vedem dacă mai descopăr ceva.
— E foarte bine așa. Știi unde mă găsești.
— Și dacă nu știu, oricum în curând o să bați tu la ușă din nou, râse Milda.
Dar râsul nu-i lumină și ochii.
Părea obosită, iar Mina era cât pe ce să o întrebe dacă e totul în regulă. Apoi se abținu. Nu trebuia să se bage în treburile private ale altcuiva. O incomoda. Înainte să închidă ușa după ea, o văzu pe Milda cum se sprijină câteva secunde de masa de metal. Apoi cum se scutură și se întinde după o pereche de mănuși sterile.
***
Sara Temeric își ridică privirea din calculator. Teresa, colega ei de la Departamentul Operațional Național, DON, era în fața ei. Sara fusese șefa Teresei înainte să plece în SUA. De atunci, avuseseră amândouă diferite domenii de responsabilitate, dar tot Teresa era cea în care avea cea mai mare încredere.
— Ce știi despre azotatul de amoniu? întrebă Teresa fără să o salute în prealabil.
Sara clipi mirată.
— Ăăăă, e un fel de sare, răspunse ea întinzându-și brațele care îi amorțiseră de atâta scris la calculator. Se folosește în îngrășăminte datorită conținutului ridicat de azot. Interesant e că, dacă îl încălzești, obții gaz ilariant. Dar când se folosește ca îngrășământ, se diluează cu alte substanțe, pentru că există riscul de explozie dacă are o concentrație prea mare…
Sara amuți. Știa exact de ce îi adresase Teresa întrebarea. Ar fi trebuit să se fi gândit și ea.
— Sorry, oftă ea. Mă gândeam să-i trimit la vară pe Zachary și Leah la o fermă suedeză, cât mai există. Fermele.
De asta am făcut legătura. La DON, nu suntem interesați de îngrășăminte.
Își închise laptopul, puse coatele pe masă și își sprijini bărbia în palme. Fostul ei soț, american, obișnuia să-i spună că e poziția engaging pose. Dar el avea explicații pentru orice. Mai puțin pentru faptul că rămăsese în SUA.
— Azotatul de amoniu e și una dintre cele mai obișnuite substanțe regăsite în bombele artizanale, explică ea. Dacă îl amesteci cu un material inflamabil, ai un risc de explozie ridicat. Și daunele provocate sunt mari. Și pe deasupra este un oxidant, deci chiar dacă nu explodează, alimentează incendiul cu oxigen, iar flăcările se întețesc și sunt mai greu de stins.
— Ești nemaipomenită, zâmbi Teresa. Acum știu de ce ai fost șefa mea.
— Dar de ce întrebi?
Teresa închise ușa biroului înainte să continue conversația.
— Am primit informații de la câteva companii care colaborează cu ferme din Scania, șopti ea. Așa că nu te înșeli deloc în privința îngrășămintelor. Le-a dispărut azotat de amoniu. Furt. Cantitatea totală care lipsește e de zece tone. E mai mult decât suficient ca să ne facă să ciulim urechile. Ții minte accidentul din 2015, cu explozia aia enormă din China, de la Tianjin? A fost vorba de azotat de amoniu.
Sara își aducea aminte. Înregistrările video ale exploziei fuseseră difuzate la televizor o groază de timp, ca să nu mai vorbim de internet.
— Dar atunci au explodat 800 de tone, nu? întrebă ea. Și acum noi căutăm zece?
— Așa e. Dar azotatul nu fusese preparat ca explozibil. Și cu toate astea, explozia a fost vizibilă din spațiu.
Sara fluieră.
— Cam 1 000 de persoane au fost rănite sau au murit, chiar dacă accidentul s-a petrecut într-o zonă nepopulată a portului, continuă Teresa. Sper să nu aflu niciodată ce efect ar putea avea întro zonă populată zece tone de azotat de amoniu transformat în explozibil. De exemplu, într-un oraș. Dar bănuiesc că n-ar mai rămâne nimic.
— Nu poate să existe alt motiv pentru care să fi furat cineva zece tone de azotat de amoniu? Trebuie neapărat să fie vorba de o bombă?
— Găsești tu un alt motiv? Nu cred că e cineva care voia îngrășăminte gratis.
Bineînțeles că Teresa avea dreptate. Sara se încruntă uitându-se în gol. Amenințările cu bombă nu erau nicio noutate. În toate orașele mari din Suedia, și de multe ori și prin cele mici, apăreau în mod curent amenințări cu bombă de tot felul. Cele mai multe erau doar alarme false, menite să inducă teama.
Dar asta era altceva. Tocmai pentru că nu primiseră nicio amenințare. Dacă bănuiala Teresei se dovedea întemeiată, însemna că există cineva care construia discret o bombă foarte mare. Ceea ce era și mai grav. Pentru că însemna că nu e de joacă.
— Nu e cadoul de Crăciun pe care mi-l doream anul ăsta, oftă Sara. Dar asta e. Cum facem să găsim bomba?”
Volumul o să fie curând disponibil pentru comandă.
