Editura Trei lansează Fete sclipitoare, un roman scris de Jessica Knoll. Și am pentru voi un fragment în avanpremieră.
„PAMELA
Tallahassee, 2021
Ziua 15 826
Agentul de pază de 20 şi ceva de ani îşi desprinde ochii dintr‑un joc Candy Crush cât să mă vadă punându‑mi geanta pe banda pentru bagaje, după care se întoarce direct la joc. Detectorul de metale începe să ţiuie şi tipul se încruntă că e întrerupt a doua oară. Ridică privirea din monitor şi face semn cu bărbia spre picioarele mele:
— Trebuie să îi scoateţi.
Încerc să nu mă gândesc la câte lucruri trec pe lângă agentul ăsta de securitate prost plătit şi nepăsător în timp ce‑mi scot ghetele şi calc târşâit pe marginea tălpilor. Mă lasă să trec.
În sala de aşteptare mă aşteaptă cineva care îmi cere să semnez o declaraţie pe proprie răspundere înainte să urc în autobuz. Semnez fără să citesc o iotă. Odată ajunsă în acea etapă a vieţii în care faci biopsii, CT‑uri şi anestezii o dată sau de două ori pe an, am învăţat să mă scutesc de efortul de a citi aşa ceva pe hârtie. Există riscuri peste tot, iar nevoia de a le şti pe toate e cale sigură spre nebunie.
Motivul pentru care am venit aici ar putea foarte bine să fie o operaţie urgentă, o tumoare care trebuie îndepărtată imediat, dacă vreau să trăiesc cu mine însămi.
E un drum scurt, plin de zdruncinături, cu autobuzul până în curtea pentru activităţi de recreere, unde există o grădină cu ierburi şi legume, împrejmuită cu sârmă. Odată cu trecerea anilor, a ajuns să‑i placă grădinăritul şi asta face când merge afară. Fără sape ori unelte ascuţite, mă asigură asistentul care m‑a pus să semnez acordul. Evident, adaugă el cu un râs prietenos şi eu vreau să‑i spun că de fapt nu e evident. Ai fi uimit dacă ai şti cât de uşor e să‑i faci rău cuiva, în ţara asta, dacă asta vrei.
Când dau cu ochii de el, poartă o pălărie cu boruri late, din pânză maro, stropeşte cu furtunul de grădină căpăţâni închise la culoare de varză kale, iar eu sunt îngrozită.
Nu numai pentru că furtunul ar putea fi refolosit pe post de ştreang, ci şi pentru că pare atât de liniştit în ziua asta însorită de primăvară, în vreme ce eu am tras un pui de somn chinuit de doar două ore. Ştim amândoi că timpul se scurge, şi totuşi doar eu sunt cea care are ceva de pierdut când se va termina.
Mă vede şi închide apa. Mai întâi se apropie încet, ridicandu‑şi mai sus borurile pălăriei, ca să vadă dacă sunt chiar eu. Apoi se mişcă mai repede — de fapt, şarjează în direcţia mea —, iar mie îmi vin în minte toate hârtiile imprimate pe care n‑am vrut să le citesc, din acordul pe care l‑am semnat, şi faptul că doar eu însămi sunt de vină, în caz că‑mi provoacă vreo rană sau chiar moartea, şi mai apoi simt gust de sânge.
RUTH
Aspen
Iarna anului 1974
În drum spre hotel, s‑a lăsat seara. Tina şi cu mine înfruntam un vânt care ne crăpa feţele şi despuia crengile de învelişul lor de gheaţă. Dar, îmbrăcată în haina mea de lână şi cu puloverul Tinei de lână pe dedesubt, eu ardeam, agitată şi moartă de sete. Şampania mi se urcase la cap, mă simţeam ca şi cum aş fi atins un cablu de tensiune, iar asta a trezit în mine senzaţii tăinuite. Mă tortura imaginea moşului care‑i săpunea Tinei părul pubian, în timp ce familia lui pregătea cina un etaj mai jos. Nu era atât de târziu cât să mergem la culcare şi hotărâserăm să mai stăm puţin în foaier, dar eu îmi făceam curaj să‑i torn o minciună Tinei. Trebuia să scap de ea, doar pentru o vreme, ca să sedez sălbăticiunea care mă zgâria cu ghearele pe dinăuntru.
Am intrat în hol scuturandu‑ne şi ştergandu‑ne cizmele ude pe covor şi am dat de câţiva oaspeţi care se încălzeau în faţa şemineului incandescent. Din cealaltă parte a foaierului o femeie îndesată, cu o coafură simplă, a strigat‑o pe Tina.
— Marlene! i‑a făcut ea cu mâna.
Apoi s‑a aplecat spre mine:
— E autoarea cu care a scris cartea Frances.
— Du‑te s‑o saluţi, am profitat eu de ocazie. Eu vreau să urc să‑mi schimb şosetele ude, am zis şi m‑am cuprins cu braţele, tremurând, doar aşa, de ochii lumii.
Am luat‑o spre lift cu paşi mici, rapizi, cum mergi când te doare burta şi ai nevoie la baie în clipa aia, dar nu vrei să se prindă nimeni de asta.
Am apăsat pe buton şi am închis ochii. Nu rezistam să văd că ar mai fi apărut cineva lângă mine cât aşteptam liftul. Clădirea avea 15 etaje şi noi eram la etajul 12.
Dacă trebuia să ne oprim pe drum, m‑ar fi apucat istericalele.
Am auzit sunetul monoton cu care se oprea cabina şi am deschis ochii, simţindu‑mă uşurată când am văzut că aveam să fiu singură în lift. Am apăsat cu degetul mare butonul pentru etajul 12, din nou şi din nou, deşi ştiam că asta n‑o să facă liftul să se mişte mai repede.
Cineva s‑a strecurat înăuntru chiar înainte să se închidă uşile. Era aceeaşi femeie cu care fusesem în lift de dimineaţă, cea care zisese bineînţeles privind către mine în oglindă, când cardiologul spusese că bănuia că a venit la schi. Ea a apăsat butonul pentru etajul 14; cel puţin, nu trebuia să opresc pentru ea.
— Urăsc când oamenii îmi fac asta, s‑a scuzat ea. Dar e mai bine să mergem amândouă.
M‑am întors spre ea cu o privire goală. Şi ea mi‑a răspuns la fel.
— Aţi auzit de femeia care a dispărut de aici anul trecut, nu?
A ridicat o sprânceană aşteptând un răspuns, sigur puteam să‑mi amintesc. Dar habar n‑aveam despre ce vorbea.
Tipa m‑a pus la curent.
— O chema Caryn Campbell. Era aici cu logodnicul ei. Pentru conferinţă. Veneau de la cină şi voiau să se aşeze în foaier să citească puţin în faţa şemineului. Ea s‑a dus să ia o revistă de la ea din cameră. A intrat în lift şi aceea a fost ultima dată când a văzut‑o cineva în viaţă.
Mă simţeam de parcă podeaua se împingea în picioarele mele, arătandu‑mi insistent că era acolo, când arătătorul de alamă al ascensorului, care indica etajul, a început numărătoarea.
— A fost găsită vreodată? m‑am auzit întrebând.
Ea a clătinat din cap cu un rânjet:
— Nu în viaţă. Nu.
Liftul s‑a oprit la etajul meu, dar eu tot simţeam o presiune şi o greutate în cap. Uşile s‑au deschis.
— Dă‑mi voie să te conduc, s‑a oferit ea. Apropo, pe mine mă cheamă Gail. Gail Strafford.
— Ruth Wachowsky, m‑am prezentat eu.
Am ieşit din lift şi am luat‑o la stânga, pe covorul cu model geometric, portocaliu cu galben.
— Poliţia l‑a prins pe ucigaş?
Gail a clătinat din cap.
— De asta mă aflu aici.
— Cum poate ajuta — am făcut o pauză, încercând să‑mi aduc aminte numele departamentului ei — antropologia criminalistică?
— Putem face anumite analize care să ajute la stabilirea cu precizie a momentului în care a survenit moartea.
— Dar ai zis că a fost omorâtă acum un an, am replicat eu, scoţând cheia camerei mele.
— A dispărut acum un an. Cadavrul ei a fost găsit după o lună, în apropierea unui drum de ţară. Dar, deşi a trecut o vreme, solul din zonă încă păstrează indicii despre momentul când a fost adus acolo. Cel puţin, ne ajută să răspundem la câteva întrebări importante ale poliţiei.
A fost omorâtă aici, în hotel? A fost răpită şi ţinută captivă o perioadă? Toate astea pot contribui la crearea unui profil al persoanei care ar face aşa ceva. Poate ajuta poliţia să prindă acea persoană, oricine ar fi ea.
Ne opriserăm în faţa uşii camerei mele. Numărul auriu de deasupra vizorului părea prea strălucitor, ca un fel de carte de vizită.
— Se pot afla toate astea după urmele din sol?
Gail a aprobat din cap cu voioşie.
— Descompunerea unui cadavru poate, de fapt, să schimbe fenotipul vegetaţiei locale. În unele situaţii, chiar şi la decenii după ce s‑au descoperit rămăşiţe umane, plante care ar trebui să aibă frunze verzi prezintă o coloraţie roşu-aprins. E vorba despre azotul eliberat în timpul procesului de descompunere a cadavrului şi de reacţia frunzei la integrarea acestor compuşi nutritivi.
— Uau! am exclamat eu, indoindu‑mă de absolut toate contribuţiile mele la progresul omenirii.
O clipă, Gail n‑a mai zis nimic.
— E o oarecare consolare, dacă te gândeşti. Adică, deşi şi‑a pierdut viaţa, tot face parte din lume, în felul ei.
N‑am zâmbit fugar şi cu tristeţe. Venisem să‑mi dau cu apă pe faţă, să‑mi revin. Să mă îmbărbătez în oglinda din baie şi să mă întreb din nou de unde venea toată perversitatea mea. Am simţit însă că o parte din ura pe care o simţeam faţă de mine însămi se disipa. Aveam problemele mele, slăbiciunile mele, iar faptul că mă lăsasem strivită de ele îmi hrănise oribila convingere că eu nu aparţineam niciunui loc, niciunei căsnicii şi că nu mă puteam întoarce nici acasă, la mama. Dar gândul că pământul găsea întotdeauna loc pentru noi era liniştitor.
Am băgat cheia în broască şi am deschis larg uşa.
Camerista lăsase aprinsă veioza de pe noptieră când venise să aranjeze camera pentru culcare şi am văzut că nu era niciun pericol.
— Mulţumesc că m‑ai însoţit, i‑am zis lui Gail. Dar acum mă simt prost că mai departe trebuie să mergi singură.
Gail s‑a încruntat, concentrandu‑se.
— Dar dacă sun la recepţie şi cer să‑mi facă legătura cu camera ta când mă întorc? Ruth Wachowsky, da?
— Da, am răspuns eu. Dar sunt aici cu prietena mea,
Martina Cannon. Rezervarea e pe numele ei.
— Ruth Wachowsky şi Martina Cannon, a repetat ea, memorandu‑ne numele în timp ce se îndepărta pe coridor.
— Dacă nu dai un semn în două minute, sun la şerif, am avertizat‑o eu.
Gail a râs şi a iuţit pasul.
— Începe numărătoarea, Ruth Wachowsky!
