Fragment din romanul „Nu-i ușor să fugi de fericire” – Laura Frunză
Editura Trei lansează romanul „Nu-i ușor să fugi de fericire” – Laura Frunză.
Vă invit să citiți un fragment din roman:
Nu-i ușor să fugi de fericire
Laura Frunză
Editura Trei, colecția Autori români
„Ileana urcă scările liceului înjurând în gând demonul care o făcuse să accepte să vină la reuniune. Aterizase cu o seară în urmă și se cazase la un hotel din centrul orașului. Era exclus să stea la mama ei, un loc care nu mai reprezenta acasă pentru ea de foarte mulți ani. În rarele ocazii în care ajungea în oraș, se caza întotdeauna la hotel, își rezolva cât mai repede treburile, apoi zbura spre altă destinație. De douăzeci de ani funcționase foarte bine așa și nu găsise niciun motiv pentru care ar fi schimbat rutina asta.
Ajunsă la etajul doi, auzi din capătul holului murmur de voci și clinchet de pahare. Slavă Domnului că au de băut, își spuse și își făcu curaj să facă primul pas, apoi pe-al doilea, și tot așa, pe holul acela care era și acum la fel de întunecos ca în liceu, într-o clădire veche care fusese spoită doar pe dinafară. Holul era ca și atunci mărginit de lambriuri uzate de lemn, cu portrete de scriitori pe pereți și diplome de onoare ale elevilor merituoși. Nu fusese niciodată locul ei acolo, printre elevii merituoși. Deși în prezent avea nenumărate premii pentru fotografie și apariții în reviste cunoscute, Ileana se simțea, și acum, la fel ca la optsprezece: insignifiantă, mediocră, mică.
Își înăbuși vocea aceea interioară care îi spunea că nu e bună de nimic, afișă un zâmbet de complezență și se apropie de clasa a XII-a F. Pe coridor se afla o masă cu o tavă plină cu pahare de șampanie și pișcoturi aranjate artistic pe o farfurie. În jurul mesei roiau colegele ei, ciocnind paharele și pupându-se în aer, schimbând informații despre cariere, copii și călătorii. Când o văzură se întoarseră spre ea, cu privirile pierdute, de parcă uitaseră cu totul de existența ei.
— Salve, alumni, îi salută ea, cu salutul bine-cunoscut al fostei profesoare de latină, care îi terorizase în toți cei patru ani de liceu.
— Ileana, răspunse pe un ton un pic cam prea surprins Olga, fosta șefă de clasă, actualmente o cunoscută avocată de divorțuri.
Olga arăta impecabil, la fel cum arătase și în liceu. Fiica unor avocați, fusese mereu îmbrăcată la modă, fumătoare înrăită și cea mai citită elevă din clasă. Moștenise de la părinți darul argumentării și își chinuise toți profesorii cu discursurile ei atunci când nu-i convenea ceva. Era adesea răutăcioasă cu colegele, pe care le considera inferioare, și își făcuse din Ileana o țintă frecventă a ironiilor, legându-se de hainele ei, de starea ei materială sau de faptul că părea complet singură pe lume.
— În carne și oase, remarcă sec Ileana, luând un pahar de șampanie și dându-l direct pe gât. Avea nevoie de muniție pentru a le face față bestiilor, așa cum le numise atunci.
— Ce mai faci, Olguța, aduci nefericire oamenilor în continuare?
Spre surprinderea ei, Olga râse. În liceu, Ileana nu i-ar fi dat replica niciodată Olgăi și nu neapărat pentru că îi era teamă de ea, ci pentru că nu avea niciodată o replică potrivită. Împunsăturile Olgăi se bazau pe fapte reale și pe acelea Ileana chiar nu avea cum să le schimbe.
— Măi, măi, ia te uită cine și-a găsit vocea în ultimii douăzeci de ani. Dar nu eu aduc nefericirea, dragă, eu doar o împart. Și am descoperit, după ce am divorțat atâția oameni, că nefericirea e invers proporțională cu suma de bani care îi rămâne unuia sau altuia după divorț. Și tu ce mai faci? Ai dispărut complet după liceu, n-a mai auzit nimeni nimic de tine. A trebuit să citim pe net că ești faimoasă acum.
Celelalte colege, care priveau și ascultau atent conversația lor, se aplecară ușor în față, de parcă Ileana era pe punctul de a le destăinui un secret important.
— Ei, lasă, că nu auzeați prea multe nici înainte, le spuse Ileana, cu mâna pe al doilea pahar de șampanie.
În timp ce îl ridica la gură să îi golească și acestuia conținutul, îl văzu pe Bogdan. Era în picioare, lângă geam, cu brațele încrucișate, dând absent din cap la ceea ce-i spunea o altă colegă, dar cu privirea fugindu-i mereu afară, de parcă ar fi vrut să evadeze. Ileana îl înțelegea perfect. Venise de doar câteva minute și deja ar fi vrut și ea să fugă.
În timp ce colegele se agitau în jurul ei, adresându-i și alte întrebări și comentând jenate cu privire la relația lor din timpul liceului, Ileana îl țintui cu privirea pe Bogdan, de parcă l-ar fi ademenit să-și întoarcă capul spre ea. În secunda în care acesta o făcu și reuși să-și controleze șocul din privire îi zâmbi scurt în semn de salut. Ileana simți ceva explodând în interiorul ei. O flacără care i se aprinse în stomac și care îi făcu inima să-i bată mai repede și vintrele să-i pulseze. Le întoarse spatele colegelor ei cu un simplu „mă scuzați“ și se îndreptă spre el.
— Salut, îi spuse ea, încercând să-și controleze starea aceea subită și misterioasă de exaltare. Ai băut prea mult pe stomacul gol, o dojeni în minte vocea rațiunii. Sau nu ți-ai mai tras-o de mult și ar fi cazul să faci ceva în privința asta, o sfătui vocea instinctului.
— Bună, îi răspunse și el timid, ca și cum ar fi fost același băiețel de paisprezece ani în corpul unui om mare.
Ileana se aplecă să-l sărute pe obraz și zăbovi acolo câteva secunde, cu buzele pe pielea lui caldă, inhalându-i mirosul și bucurându-se de apropiere. Bogdan făcu un pas în spate, jenat, la fel cum făcuse și în liceu, în timpul vizitei la muzeul de artă, când Ileana stătuse umăr la umăr cu el, privind tabloul acela care reprezenta o familie, și se întorsese spre el și el spre ea, și Ileana și-ar fi dorit să se sărute, dar el făcuse același pas în spate, jenat, iar momentul dispăruse.
— Ce plăcere să te revăd, îi spuse ea.
Apoi adăugă, cu un zâmbet larg, aplecându-se ușor spre el și atingându-i brațul cu mâna:
— Și în cazul tău chiar sunt sinceră.
Bogdan râse, stânjenit.
— Chiar mă întrebam dacă ai să vii.
— Uite că am venit. Special pentru tine, completă ea și îi făcu cu ochiul, flirtând.
Vocea instinctului preluase controlul.
— A trecut ceva timp, nu-i așa?
Bogdan lăsă privirea în jos, așa cum făcea adesea când nu știa ce să răspundă. Ileana arăta superb în pantalonii albi și bluza verde-smarald, cu bretele subțiri. Spre deosebire de restul colegelor, care purtau bluze cu mâneci și fuste largi, încercând să ascundă pe ici, pe colo trecerea anilor, Ileana își arăta corpul cu o totală lipsă de sfială. Bogdan remarcă îngrozit că nu purta nici sutien, iar sânii mici și fermi se conturau ademenitor pe sub materialul lucios al bluzei. Înghiți în sec și-și reaminti că nu avea voie să observe lucrurile astea. Făcuse o treabă bună până atunci, în toți acei ani, să ignore femeile din jurul său, și nu avea de gând s-o lase pe Ileana să-l scoată din rutină.”
Romanul se poate precomanda de pe siteul editurii, chiar aici.
„Dacă nu aș fi știut că aceasta este cartea de debut a Laurei Frunză, nu aș fi avut nicio șansă să-mi dau seama doar citind-o. Căci construcția cărții este impecabilă, personajele sunt cât se poate de veridice, iar fluiditatea și ritmul sunt susținute pe tot parcursul său.
Am apreciat în mod deosebit răbdarea în a construi un roman cu multiple substraturi, cu personaje cât se poate de reale, rupte din viață, cu bagaje emoționale pe care le cară după ei ca pe o valiză veche de care și-ar dori să scape, dar nu pot.
M-am bucurat să citesc un roman de dragoste care este mult mai mult decât atât, un roman cu multiple schimbări de perspectivă, care m-a plimbat prin viețile protagoniștilor ca printr-un labirint sufletesc pe ale cărui alei simți că te poți pierde definitiv, dar trăiești totuși cu speranța că, în cele din urmă, vor găsi drumul spre ieșirea salvatoare.
Laura Frunză scrie cu precizie și nu se abate de la povestea pe care o are de spus, însă o face cu emoție și onestitate în același timp.” Camelia Cavadia