Florile de la mansardă / Flowers in the attic – V.C. Andrews, Editura Litera ***Recenzie

Știam eu de la început că o să fie o lectură grea. Grea nu din prisma limbajului, pentru că nu este cazul, fiind foarte ușor de citit datorită termenilor comuni utilizați, ci grea prin prisma încărcăturii emoționale. Destine anulate și rescrise prin dictonul ”banii pun lumea în mișcare, nu dragostea”, destine frânte înainte de a începe și ani de zile de întuneric, captivitate și de luptă pentru normalitate și afecțiune.

A fost atât de greu de lăsat din mână. Am răsfoit pagină cu pagină o poveste tulburătoare și m-am cutremurat la gândul că povestea ar fi inspirată dintr-un caz real, pentru că din nota autoarei aflăm unele lucruri.

Moartea tatălui este sfârșitul unei perioade pline de dragoste și de răsfăț săptămânal, dar și cheia către ușa trecutului și a răului.

Christopher, Cathy, și gemenii Carrie și Cory erau cei patru copii ai lui Corinne și Cristopher Dollanganger. Erau toți patru blonzi cu ochii albaștri, copii fidele ai celor care îi aduseseră pe lume. În casa lor se auzeau râsete, se primeau și se deschideau cadouri și se împărțeau pupici și îmbrățișări. Crescuseră cu dragoste legănați pe genunchii tatălui lor, până când într-o zi fatidică, tocmai în ziua aniversării de 36 de ani a tăticului, un accident nefericit îi curmă acestuia viața și îi lasă pe ei și pe mama lor într-o situație critică. Nu știuseră niciodată că mama lor provenea dintr-o familie foarte bogată și că nu știa să facă nimic altceva în afara casei ei.

Cuprinsă de deznădejde și cu viitorul amanetat datorită datoriilor și a ipotecii pe casă, Corinne le scrie părinților săi cu care nu mai păstra legătura de 15 ani. Răspunsul mamei ei i-a adus multe lacrimi în ochi. Să fie ele de ușurare, sau să fie de deznădejde și de disperare?

Le-a spus atunci pentru prima oară copiilor săi povestea vieții sale. Mai avusese cândva doi frați care decedaseră în accidente stupide. Rămăsese singurul copil la părinți și se bucura de anumite privilegii datorită potenței financiare a familiei sale. Dar nu avusese parte de prea multă dragoste, părinții ei fiind extrem de reci, de rezervați și de habotnici. Când în casa lor își face apariția fratele vitreg al tatălui ei, Corinne se îndrăgostește rapid. Câțiva ani mai târziu, cei doi fug să își trăiască povestea de dragoste. Iubirea lor, născută din păcat conform părerii părinților săi, a fost cea care îi împlinise și îi condamnase deopotrivă.

Acum era nevoită să se întoarcă acasă și nu oricum, ci cu cele patru odrasle născute din păcat. Pentru că avea nevoie de timp să recâștige dragostea și iertarea tatălui său, Corinne este ajutată de mama ei pentru a ascunde cei patru copii pentru o perioadă. Avea nevoie de timp să îi spună adevărul. Voia să recâștige poziția socială și muntele de bani care le-ar fi putut asigura traiul de zi cu zi.

Bunica lor era o femeie dură, implacabilă, veșnic îmbrăcată în rochia ei gri. Cele două îi închid pe cei patru copii, pe vremea aceea de 15, 12, respectiv 4 ani, în aripa nordică a casei, mai puțin accesibilă servitorilor, camera lor corespondând cu accesul într-o mansardă prăfuită plină de vechituri, păianjeni și șoareci.

Cele două femei mi-au întărit ideea că nu orice femeie care dă naștere unui copil poate fi numită mamă. Că sunt mame care fac cinste acestui rol, și mame care nu se lasă ușor să fie iubite, care nu fac altceva decât să chinuie propriile miracole.

Copiii trebuiau să respecte reguli, să stea mereu încuiați cu cheia, să nu alerge, să nu țipe, să nu dea draperiile groase la o parte pentru a privi afară. Mama lor nu putea să le stea alături, ar fi trezit suspiciuni. Așa că stăteau închiși de dimineața până seara, încercând să își caute diverse ocupații, iar cei mari devenind părinți responsabili pentru cei micuți. Primeau dimineața un coș de picnic încărcat cu hrană, resturi de la masa zilei precedente din salonul cel mare și zi de zi mai puțină dragoste și atenție de la mama lor.

Ei, ”florile de la mansardă” semănau tare mult cu niște plante adevărate. Aveau nevoie pe lângă hrană și de soare, de dragoste, de mângâieri pentru a se dezvolta armonios. Dar brațele mamei lor și săruturile ei deveneau din ce în ce mai rare și erau înlocuite cu zeci de cutii cu cadouri scumpe, cărți și haine de lux, pantofi cu talpa moale pentru a nu face zgomot, dar erau astea suficiente? puteau ei să creadă în promsiunile mamei lor cînd zi de zi aveau impresia că se uită la o străină? Boală, suferință, maturizare, apatie, lipsuri și o lungă așteptare…asta era tot ce aveau concret. Nu au rămas acolo sus o noapte, nici două săptămâni, nici două luni, ci trei ani și patru luni.

Cei 4 frățiori trebuiau să reconstruiască pe praful altor generații, o viață normală. Una în care aveau voie să alerge prin iarbă, să privească florile și să simta briza. Aici nu aveau nimic. Promisiuni deșarte și flori și fluturi de hârtie realizați de ei pentru a crea un colțișor de grădină unde s-ar fi putut simți acasă.

Lectura m-a înduioșat, m-a înfuriat și m-a determinat să urăsc pe rând femeile din viața lor. Fiecare zi în care ei se schimbau, se luptau să reziste acestei schimbări, a fost încă un strop de durere pentru mine. Am rămas șocată de atitudinea mamei lor, dar și de duritatea bunicii lor care nu arăta nicio urmă de umanitate și de dragoste.

Nu am rezistat să nu încep imediat volumul doi pentru că îmi doream să știu ce se întâmplă. Ieri, în timp ce citeam, afară plouă și cerul era trist. Mi s-a părut atât de potrivit stării mele din timpul lecturii. Așa a fost și viața lor, plină de cenușiu, de sumbru și de nori.

Vor putea ei să aibă din nou o viață normală? Se schimbase viața lor…dar se schimbase și mai mult mama lor? Ce va face ea pentru păpușile ei de la Dresda, așa cum fuseseră odată supranumiți?

Eu vă recomand cu drag cartea și vă rog doar să vă pregătiți sufletește pentru un vârtej de emoții!