Planul lor primejdios ar putea schimba sorții războiului…

Din când în când mă întorc la cărțile mele preferate, adică fix acelea care îmi sapă cel mai mult prin suflet și pe care nu le pot scoate de acolo oricât aș trage de ele. Cărțile care au ca subiect principal războiul și urmările lui sunt preferatele mele. Ai putea să crezi că sunt o sadică. De ce aș citi cărți care îmi sfâșie cu atâta ușurință bucăți din suflet? De ce aș suferi atât alături de personaje? De ce aș închide ochii și aș mulțumi cerului că nu trăiesc în acele locuri? Nu am folosit verbul „a trăi” la trecut pentru că nu îl mai numim Primul sau Al Doilea Război Mondial, dar războiul continuă să fie aici. Măruntaiele pământului încă se răscolesc de la atâta sânge nevinovat vărsat, oamenii încă își etalează mândria și scot armele la primul semn de dispută. Nu e normal. Ai zice că nu putem rosti cuvintele război și evoluție în aceeași frază, nu în anul 2018. Evoluăm în soluții de exterminare, în arme cu raza de acțiune mai lungă. Dar involuăm în calitatea de oameni

În plin război, ce rol credeți că ar putea juca o prostituată? E loc și pentru una ca ea? Poate ea să aibă vreun rol în lupta pentru ieșirea de sub dominație? Da, poate. Dacă are un suflet ca al lui Brigitte și o personalitate atât de pregnantă. Brigitte nu fusese întotdeauna o femeie ușoară. Fusese crescută cu multă dragoste într-o familie mare, o familie care ocupa o casă superbă. Aceeași casa care astăzi adăpostea un bordel dedicat exclusiv nemților. De ce lor când ei erau cei care cotropiseră Franța și o călcaseră în picioare cu bocancii lor strălucitori? Pentru că ei le aduceau mâncare, pentru că ei erau singurii care puteau plăti pentru astfel de servicii. Foamea era sentimentul sub cupola căruia lucrurile deveneau și mai distorsionate, și mai apăsătoare, și mai grave. Senzația unui stomac pe jumătate plin era echivalentul unei raze de speranță.

„ -Totul pare un vălmășag. Foamea, presupun. Apoi lipsa de libertate. Dar mâncarea în primul rând, căci în realitate singura libertate pe care ne-o putem permite e să murim de foame. Când ești sătul, poți face față mai ușor. Mâncarea oferă perspectivă. Acum sunt recunoscătoare pentru tot ce primesc, pe când înainte nici nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva.”

Crunt. Umilitor. Să fii nevoit să te dăruiești dușmanului țării tale. 

flacara

Nu era deloc mândra de ceea ce devenise, așa că singura ei alinare era să împartă mâncarea ci piloții aliați. Nu o putea face direct, dar ducea rămășițele pe care le avea pe treptele castelului unde locuia o bătrână doamnă ce era recunoscută pentru faptul că îngrijea piloții aliați care erau doborâți. Nici măcar nu se semna, nu se lăsa văzută, dar simțea cum îi crește sentimentul de mândrie în piept. Piloții aliați erau trimiși acasă, ca mai apoi să se întoarcă la manșa avioanelor care îi puteau alunga pe nemți. Un cerc construit din sacrificii, onoare și o fărâmă de speranță. Puteai viața ei să prindă alt contur? Așa avea să fie recunoscută pentru totdeauna? Prostituată care se culca cu nemții? Le călcaseră, le zdrobiseră viețile, dar le rămânea demnitatea și speranța. Era de-ajuns, nu? 

Tom era un pilot aliat. Fusese doborât și salvat la timp de oamenii din Rezistență. Nemții erau înnebuniți că nu îl găsiseră după ce avionul lui se prăbușise, dar erau și mai furioși pentru că nu îl găseau pe cel care conducea atât de meticulos celula de Rezistență. Nu știau care sunt canalele de comunicare și cum reușeau mereu să se furișeze pe la spatele lor, așa că pedepsele erau extrem de aspre și de dure pentru cei care erau descoperiți. 

Domnul Rousseau, patronul fabricii de ciment, era cel care se ocupa de Rezistență și de căile subterane de comunicare și luptă. În viață de zi cu zi, era respectabilul domn Rousseau, cel care colabora cu nemții și care nu avea o problemă cu rechiziția fabricii. În viața personală, era Greenland, cel care era capabil de orice sacrificiu pentru salvarea țării, cel care suferea în tăcere pentru moartea în chinuri de care avusese parte Jasmine, o agentă de-a Rezistenței. 

Ce legătură există între un patron, un pilot și o prostituată? În primul rând, una de onoare. Onoarea care îi implică pe nesimțite pe toți cei care nutresc aceleași lucruri. În al doilea rând, toți aveau acces la unele informații sau ar putea să aibă nevoie de unele. Greenland avea nevoie de date despre acțiunile nemților și pentru asta avea nevoie de un agent special infiltrat în mijlocul armatei germane. Tom era un american atipic. Blond, cu ochi albaștri, înalt și lat în umeri, genul de bărbat pentru care Fuhrer-ul și-ar rade mustața, genul pe care l-ai vedea pictat ca etalon al supremației germane. El era instrumentul potrivit pentru a crea o breșă în siguranța și planurile nemților. Brigitte avea clienți din rândurile soldaților care aveau acces la informații. Câteva priviri sfioase, câteva complimente care ar putea măguli orice bărbat, o doză jucată de neștiință – toate astea puteau smulge date și frânturi de adevăr, informații ce îi erau transmise mai apoi lui Tom cel care devine în acte un maior olandez. Patriotism? Nebunie? Saturație? Sau toate la un loc? Totul era riscant, puteau fi prinși și omorâți prin tortură. 

Un roman pe care l-am citit cu drag și cu durere în suflet. Mi-au fost oferite adevărate lecții de istorie pentru că autoarea și-a construit acțiunea în jurul unor evenimente reale, s-a inspirat din caracterele unor oameni care au existat și s-au sacrificat pentru țelurile lor. Firul narativ curge ușor în ciuda încărcăturii emoționale și personajele sunt unele extrem de veridice și de bine alcătuite. Spre final, emoțiile s-au transformat în focuri de artificii. Strălucitoare, zgomotoase și extrem de frumoase. Este fix finalul la care speram, curcubeul de la finalul furtunii. 

Vă recomand cu drag cartea! A apărut la Editura Casa Cărții și o puteți achiziționa de aici. 

Despre carte:
An apariție: 2014
Traducere: Gabriela – Mariana Wilson
Nr. pagini: 399

10 COMENTARII

  1. Eh…Războiul. Este un subiect atât de vast pentru literatură și nu numai. Este, din punctul meu de vedere, lipsit de eroism, arată ce avem noi, oamenii, mai rău în noi, și sper din tot sufletul că nu vom mai trece prin așa ceva NICIODATĂ. Acum, un război e ca acea vorbă veche românească care zice că „felul omului îl cunoști la urmă, la înghesuială și la întuneric”. Războiul, ca și alte situații limită din viața noastră, ne arată nouă și celorlalți cine suntem de fapt, Și cred că eroismul adevărat ar fi să ne luptăm fiecare cu noi înșine la nivel personal, să devenim mai buni. Fiecare în parte.

Lasă un răspuns