Fiicele slujitoarei este unul dintre romanele la care mi-am dorit să ajung neapărat. Descrierea și coperta îmi promiteau o poveste interesantă, încărcată de drame, viață și alegeri dureroase. Nu am stat mult pe gânduri atunci când am ales anume romanul din grămadă cu titluri necitite. Îmi era sufletul încărcat oricum de dor de Spania, de dor de povești emoționante și de personaje pe care să le iubesc ușor.
Ori de câte ori aleg un roman scris de autori spanioli sau cu rădăcini latine, mă tem să nu dau peste drame inutile, peste focuri care se sting la prima pală de vânt sau personaje superficiale. Pe scurt, mă tem să nu dau peste telenovele. Am avut și eu perioada mea de telenovele, sangre cliente și Jose Migueli gata de iubire. Am avut seriale preferate, pe care le consumam cu întreg sufletul. Am trăit zile pasionale alături de ei, istorii controversate cu răzbunări și povești cu iubiri interzise. Doar că am trecut peste perioada asta, nu mă mai regăsesc în ele și nu mai am răbdare pentru drame inutile și focuri care se tot aprind în van.
De ce am făcut această trimitere? Pentru că și povestea de față am simțit-o ca pe o telenovelă. Și nu una bună. Am simțit că este ceva în neregulă încă de la începutul cărții. Nu știam dacă de vină este traducerea. Fiind tradusă din spaniolă în engleză, apoi in română, mă gândeam că și-a pierdut un pic din dinamică, din strălucire, din acel ceva specific spaniolilor pasionați de viață, blesteme și iubire. Dar am simțit-o tot mai îndepărtată, mai grea și mai apăsătoare pe măsură ce am întors paginile. Era un fel de zid între noi. Și eram tot mai convinsă că nu traducerea este de vină.
Fiicele slujitoarei – o idee interesantă, o execuție stângace
Dacă mă citiți de ceva timp (sau dacă ați dat peste articolele concludente), știți deja că nu mă dau în vânt după romanele premiate. Premiile nu reprezintă un criteriu după care eu îmi aleg lecturile, ba chiar din contră. Nu sunt critic literar, nu am studii de specialitate, nu caut ancore și elemente specifice. Mă bucur de o scriitură bogată, care poate declanșa amintiri sau senzații, mă bucur de emoții și de legături pe care timpul nu mi le va putea șterge din minte, de vizele pe care le primesc cu fiecare țară „vizitată”.
Nu m-am întrebat de ce a primit povestea premiul Planeta. Sigur au avut cei din juriu vreun motiv întemeiat. Dar m-am întrebat de ce nu a stors mai bine autoarea de viață și de substanță subiectul ales. De ce nu a acordat mai multă atenție personajelor sale și construcției acestora. De ce nu a rămas mai mult într-o perioadă anume, suficient cât să ne permită să cunoaștem mai bine viața acestora, să le înțelegem alegerile, devotamentul, gândurile. Am avut impresia că galopează prea mult, prea repede, prea intens. Că se grăbește spre un deznodământ care, din punctul meu de vedere, nu oferă vreo satisfacție. Ci doar acoperă și mai mult sufletul de regret.
Fiicele slujitoarei – răzbunare și regret
Să nu mă întrebați dacă am avut vreun preferat. Mă tem că nu voi avea un răspuns clar. Am urmărit personajele cu un interes mai scăzut sau mai ridicat, în funcție de zvâcul pe care simțeam că-l impulsionează în întregul mecanism. Am empatizat cu Ines până la un punct, dar am simțit că nu o cunosc îndeajuns, că există puncte de netrecut și alegeri pe care le-a luat mai mult împinsă de alții, de normele sociale și de așteptările pe care ceilalți le aveau de la ea. Clara, fiica slujitoarei, a avut un potențial uriaș, dar s-a transformat rapid într-un personaj fad, lipsit de culoare și liber arbitru.
„Un roman care cufundă cititorul în cea mai rurală Galicie și într-o familie plină de secrete. Cu siguranță Sonsoles Ónega a vrut să ia această poveste și personajele ei din rădăcinile propriei familii.“ Actualidad Literatura
Povestea din spatele romanului Fiicele slujitoarei urmărește istoria familiei Valdes, o familie înstărită, măcinată de ghinion, moarte și blesteme. Nimic nu merge așa cum trebuie în familia Valdes. Don Gustavo, în ciuda luptelor și convingerilor sale interioare, poartă pe umeri o greutate mult prea mare și ajunge, într-un final, să repete greșelile înaintașilor săi. Tulburat de sentimentul de culpabilitate față de soția sa, Don Gustavo va alege să rămână la distanță de propria-i familie, invocând niște treburi presante în Cuba, legate de afacerile familiei de acolo.
Decât o luptă care să îl fiarbă la foc mic pentru atâta amar de timp, mai bine o mărturisire sinceră, la fel de rece și de puternică precum o tornadă. La asta m-aș fi așteptat de la el. Din păcate, mărturisirea a venit prea târziu, a fost prea vagă și nu a făcut decât să bulverseze și mai tare familia. Don Gustavo a fost personajul care a strălucit prin absență, mi s-a părut un om neasumat, consumat de traume personale și legat mai mult de familia sa decât de familia pe care și-o întemeiase alături de femeia pe care o iubea.
Fiicele slujitoarei – adevăruri dureroase și conștientizări târzii
Ideea de la baza romanului nu este rea deloc. Din contră, ar fi putut fi una ofertantă, pe care autoarea să o împingă spre ce limite dorește. Era loc de dramă, de alegeri dureroase și de adevăruri tăioase. Nu am înțeles de ce a ales să întârzie atât de mult descoperirea adevărului, nici de ce i-a minimizat atât de tare impactul.
Pe scurt, experiența mea cu Fiicele slujitoarei nu a fost una pe care să o recomand, nu acum. A fost o întâlnire amăruie, în urma căreia am rămas încărcată cu regrete și cu nevoia de mai mult.
Fiicele slujitoarei este disponibil la Editura Litera și poate fi comandat de aici.
Colectie : Blue Moon
Autor(I) : Sonsoles Ónega
Traducator(I) : Oana Barbu
Tip Coperta : Broșată
Numar Pagini : 432
