Fiicele războiului, romanul scris Dinah Jefferies și apărut la Editura Nemira, a fost alegerea mea de zilele trecute. Îmi place cum scrie autoarea și încep orice călătorie literară alături de ea cu speranța că voi găsi o carte care să mă facă să uit de Soția plantatorului de ceai.
I-am citit toate cărțile apărute până acum la noi, toate au avut ceva special, dar aceea rămâne preferata mea. Poate numai pentru povestea ei, poate pentru că a fost prima întâlnire. Nu știu. Știu doar că mi-a lăsat în suflet o scânteie și o simt cum pâlpâie încă acolo.
Fiicele războiului – când acasă nu mai e acasă
Cărțile de până acum ale autoarei nu au fost doar niște simple povești. Au fost declarații de dragoste pentru lumea exotică, atât de fascinantă și de plină de reguli și obiceiuri străine. Ne-a obișnuit cu alte locații și cu alte epoci în romanele sale, dar în Fiicele războiului, Dinah Jefferies ne poartă înapoi în timp, în Franța atacată de naziști, sufocată de soldați, călcată de bocanci germani și supusă restricțiilor alimentare.
Deși lumea se face fărâme la numai doi pași de ele, cele trei surori din poveste încearcă să rămână apropiate și să nu uite de iubirea dintre ele. Aveau nevoie să rămână o familie, să fie pe rând mame și surori. Dar e tot mai greu… secretele sunt greu de păstrat și temperamentul fiecăreia le-ar putea aduce probleme și mai mari.
E de-ajuns iubirea?
Am oftat adânc atunci când am închis cartea. Povestea nu s-a terminat aici, să știți. Urmează încă un volum și abia atunci vom ști cu exactitate ce drumuri apucă cele trei surori. Pericolul este departe de a fi înlăturat complet și deciziile vor deveni din ce în ce mai grele și mai apăsătoare.
Lucrurile rămân neclare și întrebările mușcă adânc din suflet. Și am mai oftat o dată pentru că nu a fost exact așa cum mă așteptam să fie. Știu că nu trebuie să judecăm dinainte o carte, că nu e bine să creionăm scenarii mărețe și să ne aruncăm cu sufletul înainte. Dar am tot așteptat răsturnarea aia de situație de la care să nu îmi mai pot muta gândul. Am așteptat descrierile alea grozave cu care autoarea ne-a obișnuit și emoțiile ce altă dată îmi inundau întreaga ființă.
Helene, Elise, Florence – trei femei, trei destine
Mi-au plăcut cele trei protagoniste, nimic de zis aici. Dar nu am simțit legătura aia minunată dintre surori și nu m-au convins de fiecare dată. S-au mai împiedicat, au mai șchiopătat și au mai ascuns gunoaie sub preș. Am avut impresia că tot își ascund una alteia lucruri și că încearcă să rămână împreună numai pentru a îi demonstra mamei lor cum arată și cum se poartă de fapt o familie.
Helene, sora cea mare, are un suflet bun și curajos. Puterea ei de sacrificiu este uriașă și am avut sentimentul că trăiește numai pentru a-i pune pe alții pe primul loc. Da, erau vremuri tulburi și necazuri uriașe. Se cerea de la toți empatie, dragoste pentru cel de lângă tine și o tonă de curaj. Ea le avea pe toate și le dăruia fără să se gândească de două ori. Dar nu știa să fie fericită, se ancora de trecut și nu avea puterea de a-și destăinui sentimentele. Granița dintre viață și moarte era atunci de mii de ori mai fragilă și mi-ar fi plăcut să o văd mai hotărâtă.
Elise este sora rebelă, cea care nu se dă în lături de la nimic și care îi ajută cu prețul vieții sale pe cei din rezistența Franceză. E drept, în rândul celor care își riscau viața era și omul pe care îl iubea și simțea că altfel lupta alături de Victor. Cu toate că își iubea surorile și voia să le știe în siguranță, Elise părea să se arunce de bună voie în fața pericolului. Mi-a fost milă de ea și am simțit că mi se rupe sufletul în două atunci când viața i se schimbă radical…
Florence, mezina cea răsfățată, a fost preferata mea. Deși dă dovadă de un caracter la fel de dârz și muncește pământul precum un bărbat, Florence păstrează în ea un strop de inocență, de candoare. Pe ea aș încadra-o în rândul personajelor solare, al celor în a căror inimă autorul ascunde întreaga speranță. Parcă de astfel de oameni ai nevoie pentru a nu uita că viața continuă, că iese curcubeul după ploaie.
Fiicele războiului – o lectură cu impact emoțional
Deși nu mai caut lecturile cu și despre război cu la fel de multă patimă ca înainte, mă bucur când ajung la mine povești care încă mai au puterea de a-mi aduce informații noi, personaje interesante și fărâme de istorie.
Nu le mai caut pentru că războiul este atât de aproape de mine, dureros de aproape. Și parcă emoțiile și stările se amplifică mult mai mult acum.
Ce aș fi așteptat de la poveste? Să fie un pic mai concentrată, să aibă mai multă emoție și întâmplările să fie mult mai închegate. Florence știa foarte bine să gătească, avea un caiet plin cu rețete. Poate că ea ar fi putut să îi dea autoarei gramajele exacte.
Una peste alta, Fiicele războiului nu este o carte de ocolit. Dar poate așteptați să apară și partea a doua. Așa veți avea totul proaspăt în minte și nu vă veți mai frământa așa cum am făcut-o eu.
Fiicele războiului a apărut la Editura Nemira și poate fi cumpărată de aici.
Traducător: Roxana Olteanu
Editura: Nemira
Colecția: Damen Tango
Format: Paperback
Dimensiuni: 130 x 200 mm
Nr. pagini: 480