Fetița din scrisoare este genul de roman pe care l-aș citi la nesfârșit. Sper să ne mai bucurăm de astfel de cărți! Eram nerăbdătoare să o încep, dar mi-era și teamă că nu se va ridica la nivelul așteptărilor mele. Dar le-a și depășit. Emily Gunnis scrie cu calm. Are răbdare să aștepte momentul oportun pentru a introduce personajele noi și pentru a le da acestora dreptul la replică. Deja știți că povestirea în ramă este preferata mea. Îmi place să văd cum fire care sunt aparent individuale se împletesc și alcătuiesc la final un tablou impresionant.
Așa s-a întâmplat și cu Fetița din scrisoare. Prezentul pare întreg. Dar dacă te apropii mai bine de „tablou”, poți vedea atunci cum firele trecutului au capete rămase. Nu și-au țesut povestea, lucrurile nu sunt clare și imaginea ar căpăta cu totul alte valențe dacă ele ar fi folosite.
Piesele din trecut ajung treptat la locul lor, chiar dacă pentru asta unele vieți sunt date complet peste cap. Chiar dacă adevărul este dureros și iertarea nu mai are de unde să apară. Resentimente, dorința de a întoarce timpul înapoi și de a repara lucrurile, neputința, strigăte de ajutor, familii nepăsătoare. Acestea sunt elementele de care autoarea se folosește pentru a scrie o poveste care lasă urme… Nu are cum să nu vă placă acest roman!
Fetița din scrisoare – un roman tulburător
Pe parcursul lecturii, în momentele în care strângeam foarte tare din pumni și ochii îmi lăcrimau, mă întrebam dacă există un sâmbure de adevăr în toată povestea. Ar fi fost și mai dureros. Și am aflat că da, există un adevăr pe marginea căruia autoarea a mai brodat puțină ficțiune. Și cred că au fost fete care s-au trezit singure, aruncate în voia sorții. Și mai cred că strigătele lor se aud și acum pe holurile clădirilor unde au fost închise. Trebuie doar să știm să le ascultăm poveștile…
Răsturnările de situație sunt la ele acasă, după cum vă spuneam. Când credeam că am toate piesele și încercam să vizualizez tabloul întreg, mai erau aduse piste noi, elemente care schimbau radical povestea. Nu mă așteptam deloc la așa încrengătură. Și am apreciat faptul că, autoarea a explicat fiecare pas. Și a știut și cum să o facă. Unele paragrafe mi-au sfâșiat inima, am avut atunci nevoie de câteva secunde de pauză. Durerea fetelor din Căminul pentru mame și copii St Margaret este palpabilă, este strigătoare la cer. Dar nimeni nu le oferă vreo mângâiere acolo. Sunt exploatate, lăsate să nască în condiții inumane, copiii le sunt smulși de la piept și dați spre adopție sau ținuți în podul căminului.
Vă întrebați cum de este posibil? Principalii vinovați: familiile fetelor. Pentru că fetele au relații intime în afara căsătoriei (vorbim de anul 1959 când etichetele sociale conduceau lumea) și rămân însărcinate, familiile se dezic instant de ele și le trimit, pentru o sumă de bani, departe de ochii lumii. Cele care nu puteau să plătească taxa de găzduire, erau nevoite să rămână trei ani de zile le cămin. Munceau zi și noapte pentru a-și plăti datoria.
Locul în care ar fi trebuit să primească alinare este de fapt anticamera iadului. Măicuțele nu au nici măcar un gram de afecțiune pentru bietele fete rămase singure. Nu au pic de compasiune pentru micuții nevinovați care vin pe lume. Măicuțele au un rol prestabilit într-o rețea care înghite hulpav suflete.
O poveste profund emoționantă
Acolo ajunge și Ivy, tânăra care ne va ajuta să înțelegem condițiile mizere în care erau forțate să trăiască. Ivy înseamnă iederă. Micuța noastră iederă a încercat să se agațe de zidurile cunoscute: familia și cel care îi promisese o viață plină de iubire. Dar se lovește de ziduri reci și prea înalte, imposibil de cucerit în intervalul optim de care avea nevoie pentru a se salva. Sufletul, demnitatea, fetița nou născută. Pe toate le pierde și nimeni nu îi aude strigătele de ajutor. Scrisorile pe care le scrie pe furiș sunt mărturiile pe care le lasă celor care au ferecat-o în locul unde nu există strop de iubire.
Nu se poate cățăra pe zidurile cunoscute, dar se poate cățăra pe un zid nou, un zid la capătul căruia o micuță poate fi salvată. Și Ivy face din asta misiunea ei personală. Elvira, o micuță de doar opt ani, trebuia să fie salvată, să vadă lumea de dincolo de zidurile întunecate.
Povestea din trecut este una plină de umbre, de cuvinte nespuse și de durere.
Fetița din scrisoare – lupta dintre trecut și prezent
În prezent, anul 2017, Sam Harper găsește în casa bunicii ei o scrisoare semnată de Ivy Jenkins. Deși nu are nicio legătură cu femeia din scrisoare și cu fetița menționată acolo, jurnalista Sam vrea să afle adevărul, vrea să știe povestea lui Ivy. Rândurile sunt încărcate de durere și simte că sunt multe lucruri nespuse.
Sam nu are mult timp la dispoziție. Clădirea care adăpostise odinioară centrul este pe cale să fie demolată. Termenul fusese deja depășit pentru că în labirintul de tuneluri din interiorul clădirii fusese descoperit scheletul preotului Benjamin, același preot care slujise la cămin. Zăcea de peste șaisprezece ani acolo. De ce tocmai acolo? Cine? Și mă tem că lista morților accidentale nu se oprește aici…
Mi-a plăcut foarte mult povestea! Are elemente de thriller, accente de poveste psihologică și multă dramă. Genul de poveste care te pune pe gânduri, stârnește furtuni pe plan emoțional și îți râmâne multă vreme în minte. Recomand!
Fetița din scrisoare face parte din colecția Buzz Books a editurii Litera. A apărut la chioșcurile de ziare.
Traducere: Mona Apa – Slujenco
[…] caruselul minciunilor!), dar vă pot mărturisi că am avut momente când am asemănat cartea cu Fetița din scrisoare. Numai atunci am mai citit cu un asemenea nod în gât, numai atunci am găsit o nedreptate atât […]