Fecioarele – Alex Michaelides, recenzie

Fecioarele este cel de-al doilea roman scris de autorul Alex Michaelides și cred că a fost și mai așteptat decât precedentul. Pacienta tăcută a aruncat niște așteptări destul de mari pe umerii autorului, fie de la cei cărora le-a plăcut romanul său de debut, fie de la cei care nu se convinseseră suficient în legătură cu potențialul său literar.

Alex Michaelides pare să urmeze un dum bine trasat, un drum al romanelor psihologice, diferite de cele cu care eram noi obișnuiți până acum. Ca și în romanul anterior, accentul nu cade pe investigatori, pe oamenii care se ocupă de justiție și de aplicarea acesteia. Sub lumina puternică a adevărului, Alex Michaelides a ales să plaseze până acum psihologi. Și a știut cum să stârnească interesul în jurul cazurilor prezentate, dar a știut și cum să își integreze perfect personajele principale.

Fecioarele – coincidențe sau criminal în serie?

Dacă m-ați fi întrebat ceva imediat după ce terminasem de citit cartea, sunt sigură că răspunsul meu ar fi fost unul morocănos, rostit în barbă și cu puține cuvinte. Eram dezamăgită de goana de la final, de explicațiile pe care le-am simțit mai mult ca un praf în ochi.

Dacă mă întrebați acum, la câteva zile de la terminarea cărții, vă voi spune același lucru, dar aș avea mai multe cuvinte. Mi-am dat seama că aceste două romane au fost invers proporționale. Cel puțin așa le-am simțit eu. Pacienta tăcută a avut un parcurs mai vâscos și un final care m-a șocat (deși îl identificasem la un moment dat, dar tot a fost nebunesc să știu că am avut dreptate). Fecioarele a avut un cuprins mai fluid, mai plin de detalii, de trăiri, de stări. Și un final pe care l-aș fi vrut mai bine alcătuit, mai elaborat, mai bine pus în scenă.

„Copilăria este o experință reactivă, ceea ce înseamnă că, pentru a simți empatie față de altă ființă omenească, trebuie mai întâi să ni se ofere empatie – de către părinții noștri sau cei care ne îngrijesc.”

Sunt convinsă că un cititor înrăit (atenție, nu rău!) i-ar fi putut demonta bucată cu bucată deznodământul și l-ar fi convins și pe autor că nu prea se susțin lucrurile pe acolo.

Victime la întâmplare sau crime ritualice?

Știu că mulți dintre voi aveți în planul de lectură și această carte și nu aș vrea să vă contaminez plăcerea lecturii. Mai ales că acțiunea acestui roman este ca un caleidoscop. Dacă îl privești de afară, pare banal. Dacă privești în interiorul său, începe magia. Dar dacă iei de acolo o singură bucată, farmecul nu mai este același. Din punctul meu de vedere, acțiunea are farmec așa, descoperită pas cu pas.

Prefer să vă spun câteva dintre impresiile mele, plăcute sau nu. Așa cum am spus mai sus, mi-au plăcut stilul de scriere, fluiditatea și atenția la stările personajelor. Mi-a fost mai ușor să creez legături cu ele, mi-a fost mai la îndemână să privesc pe interiorul lor. Să nu credeți că au fost sincere cu mine tot timpul. Și-au păstrat unele gânduri numai pentru ele. Ca să rămân la partea pozitivă, aș vrea să punctez și reîntâlnirea cu Theo, personaj principal în Pacienta tăcută. Mi-a plăcut că l-am regăsit aici. Autorul parcă a dorit să continue periplul acesta prin lumea psihologilor.

Și mi-au plăcut tare mult trimiterile la mitologia greacă. Toate acele elemente noi, toate acele dedesubturi, acele legături fragile dintre opere și realitate. Trebuie multă atenție să construiești o lume nouă peste niște ruine. Bravo, domnule Alex!

Fecioarele – atenție la neatenție!

Nu are sens să mai spun că nu mi-a plăcut finalul, cred că vă obosesc dacă tot scriu asta. Așa că vă spun că nu mi-a plăcut nici personajul principal: Mariana Andros.

Mariana Andros era un psihoterapeut de succes, dar mi-a dat impresia că avea chiar ea nevoie de câteva ședințe de terapie. Da, știu că e cel mai greu să aplicăm pe noi cunoștințele pe care le avem, dar doliul după soțul ei mi s-a părut o chestie ușor bolnavă, ci nu izvorâtă din dragoste. Repetarea și raportarea continuă la viața cu Sebastian au fost primele mele indicii din propria anchetă. Era ceva de urmărit acolo și lucrurile nu păreau destul de clare. Simțeam că e mai mult de descoperit.

Mariana Andros este chemată la Cambridge, colegiul unde studia nepoata ei, pentru că prietena cea mai bună a acesteia fusese găsită moartă. Nu am înțeles de ce autorul nu a insistat aici pe partea psihologică. Sunt convinsă că un psiholog (da, specializat în criminalistică) ar putea oferi indicii și înțelesuri noi cazurilor anchetate. Și nu am înțeles cum Mariana se axează dintr-odată pe profesorul Fosca. Nu am înțeles de unde izvora atâta ură, atâtea judecăți de valoare. Nu îl cunoștea deloc, știa doar unele chestii de la Zoe, chestii care ar fi putut fi născocite de imaginația unei fete geloase, suferinde de atenție.

Victimele sunt aruncate în acțiune la întâmplare. Nu am înțeles de ce și mi s-a părut inutilă moartea lor. Poate ar fi avut un alt impact asupra mea dacă autorul ar fi ales alte motive în spatele crimelor oribile. Sau o anchetă mai elaborată în jurul lor.

Fecioarele – un roman de recomandat? Da și nu.

Nu știu cui să recomand această carte. Ar putea fi una bună pentru cei aflați la început de drum în ceea ce privește romanele psihologice. Destul de antrenantă, cu suspans bine dozat, dar cu puncte minus exact în zonele cheie.

Dacă mi se permite să mai punctez ceva, aș dori să mă plâng și de încercarea continuă a autorului de a ne indica un vinovat. Mi se pare o sforțare inutilă și mult prea evidentă. Nu ne poate păcăli atât de ușor. Personaj interesant, dar destul de puțin folosit, a fost paznicul colegiului. A, și să nu uit! Penibilă scena în care Mariana îl surprinde pe paznic în amoruri cu o tânără. Edward Fosca nu mi-a stârnit niciun sentiment. Prezența lui m-a lăsat indiferentă și mi s-a părut că a fost un personaj irosit. Trebuia exploatat mult mai mult.

Una peste alta, nu este cea mai rea carte, dar nu o pot trece nici în dreptul celor remarcabile. Drăguță, dar slăbuță. 🙂

Romanul „Fecioarele” a apărut la Editura Litera și poate fi comandat de aici.