You cannot copy content of this page
„Fata pe care el o știa”
Recenzii

Fata pe care el o știa – Tracey Garvis Graves, recenzie

„Fata pe care el o știa” este o poveste dulce amăruie. Dragostea este un sentiment minunat. Ne dorim să iubim și să fim iubiți, dar nu toate poveștile au finaluri fericite. Unele au de înfruntat piedici mai mari, altele sfârșesc înăbușite de orgolii și compromisuri. Cum ne-ar povesti oamenii pe care i-am iubit? Care ar fi reacția lor dacă ne-ar întâlni zece ani mai târziu? Există prietenie după o relație de dragoste?

„Fata pe care el o știa” a fost pentru mine cea de-a doua întâlnire cu autoarea Tracey Garvis Graves. În romanul Pe insula, despre care v-am spus aici, unele lucruri mi-au depășit logica. Dar partea a doua a fost pe placul meu. Țin minte că m-a încărcat cu dragoste și am fost impresionată de tot romantismul revărsat în acele pagini. Pentru unii, poate că a fost prea multă dragoste. Dar pentru mine, cel puțin la vremea aceea, țin minte că a fost perfect.

„Fata pe care el o știa”
„Fata pe care el o știa”

„Fata pe care el o știa” – o poveste dulce amăruie

„Toată viața așteptasem să întâlnesc pe cineva alături de care să fiu eu însămi. Nicio clipă nu-mi trecuse prin minte că eu aș putea fi acea persoană pentru altcineva.”

Dacă v-ați plictisit și voi de fetele rele de prin cărțile cu și despre adolescenți, atunci Fata pe care el o știa poate fi o alegere bună. Deși este o carte luminoasă, încărcată de o emoție aparte, personajele ei nu sunt foarte ușor de înțeles, cel puțin nu prezența feminină.

Annika este o persoană diferită și specială. O femeie pe care numai un om special și diferit o poate iubi. Mi-am dat seama din primele rânduri că Annika ascunde ceva. Comportamentul ei îmi ridica unele semne de întrebare și încercam să îmi dau seama de ce se poartă așa. Intuiam deja că suferă de o tulburare din spectrul autist. Dar lucrul ăsta nu m-a determinat să o privesc cu mai multă simpatie, nici să o subapreciez. Annika este dureros de sinceră, cam așa cum ar trebui să fim toți. Are și noroc cu familia ei. Nu o cocoloșeau părinții ei și nici nu i-au redus lumea la un glob de sticlă. Au lăsat-o să se descurce singură, au îndemnat-o să meargă la facultate, să locuiască singură, să conducă și mașina, și propria viață.

Un subiect emoționant

Din punctul meu de vedere, cartea a câștigat un plus de valoare pentru faptul că autoarea a ales să alterneze planurile narative. M-am simțit ca la o întâlnire cu prietenii. Știți, întrebăm de prietenul cutare sau cutare, despre relații, divorțuri sau copii. Annika și Jonathan erau prietenii buni cu care pierdusem legătura, despre care am aflat cu stupoare că s-au despărțit și am întrebat de ce. Și ei mi-au spus…

În 2001, planul prezent, îi regăsim pe Jonathan și Annika maturi. Zece ani trecuseră de la despărțirea lor și am simțit că multe lucruri au rămas nespuse. De ce nu mai erau amândoi? Ce lucruri ascundeau? Ce nu funcționase? Cine era de vină?

„Când divorțezi, nimeni nu-ți spune că, deși amândoi sunteți de acord că relația e distrusă, doare ca naiba atunci când trebuie s-o luați fiecare pe un alt drum, iar suferința te urmărește până într-o zi, când dispare. Abia recent i-am observat absența și nu-mi doresc s-o înlocuiesc cu și mai multă suferință.”

Oameni buni de iubit

Toți oamenii sunt buni de iubit. Unora le este mai greu să își exprime sentimentele. Așa este și Annika. Nu știu cine ar putea avea atâta răbdare cu ea și ca ea. Cert este că, sub toată grămada de obiceiuri ciudate, există un om care se simte neacceptat. Un om care își dorește să fie privit prin lupa normalității. Am mai încercat să îmi imaginez lumea văzută de un om ca Annika. Nu am reușit. Și numai pentru asta aș fi intrat în carte pentru a-i da o îmbrățișare. Ne căutăm eroii în locuri greșite. Oamenii ca Annika sunt cei care merită această titulatură. Să trăiești zi de zi luptând să fii înțeleasă și nu etichetată? Să vrei să iubești și să nu știi cum să o faci? Să nu poți da curs emoțiilor doar pentru că nu știi cum să le spui pe nume?

 „Cum să-i spun că singurătatea mea e zdrobitoare, că mă face să mă simt oribil? În ciuda acestui fapt, nu știu cum să mă apropii de oameni și să-mi umplu timpul, cu care nu prea am ce face. Adevărat, îmi place să stau singură și pot să petrec ore în șir făcând lucruri neînsoțită: citind, plimbându-mă îndelung. … Dar uneori tânjesc după prezența altcuiva, mai ales după a unui om alături de care să mă simt în largul meu. … Aveam nevoie de cineva care să-mi înțeleagă nevoile și să fie dispus să vorbească pe limba mea.”

Fata pe care el o știa – povestea unei iubiri

Povestea apusă de iubire dintre Jonathan și Annika nu a fost una deosebită. Și nici cea mai frumoasă. Ei au fost specialii din ecuația asta. Și dragostea a fost doar motorul care a scos ceea ce exista mai bun în fiecare dintre ei. Nici cartea nu este vreo capodoperă. Nu sunt multe situații neprevăzute și nici scene încărcate de detalii. Nici Annika nu ar fi cel mai potrivit etalon dacă am raporta doar la ea tulburările din spectrul autist. Dar autoarea a transmis emoție. A creat mult cu puțin și a fost exact lectura de care eu am avut nevoie zilele trecute.

Tensiunea dintre ei a fost cea care m-a provocat să vreau să aflu mai multe despre trecutul lor comun. Eram sigură că voi descoperi acolo tineri mânați de orgolii și de nebunia firească a vârstei. Și mi-a plăcut alternarea asta de planuri pentru că am putut să îmi formez o părere despre cei doi. Un „înainte și după” extrem de bine mânuit. Recomand celor care sunt în căutarea unei lecturi ușoare, dar care le va da o stare de bine.

Fata pe care el o știa a apărut la Epica Publishing House și poate fi cumpărată de aici. 

Data apariției: 14.10.2019
Număr pagini: 304
Traducere de Raluca Furtună
Gen: Ficțiune contemporană
Vârsta: +17

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *