Fata cu părul roșu de la Auschwitz este o poveste adevărată. Și tocmai acest lucru o face atât de greu de digerat, atât de dificil de trăit. A trecut ceva timp de când am citit ultima ficțiune istorică bazată pe acest subiect. Și a fost o alegere intenționată. Pentru că am avut nevoie de spațiu, de timp și de uitare. Dar oricât de mult timp ar trece, oricâte cărți aș citi, unele povești rămân vii. Unele subiecte rămân mereu ancorate în sufletul meu, cu greutăți legate de ele și cu rădăcini aproape imposibil de smuls.
Fata cu părul roșu de la Auschwitz a fost o mărturie șocantă, o incursiune cutremurătoare într-o perioadă tulbure, afectată de niște decizii nebunești, de cruzimea celor implicați și de falsa iluzie de putere și victorie. Pentru că a amintit de un teritoriu românesc, dar și pentru că a avut un alt grad de intimitate, povestea mi-a ajuns foarte repede la suflet. De ce am pomenit de intimitate? Pentru că am simțit această întâlnire ca pe una personală, tête-à-tête, suflet lângă suflet, alături de un ceai cald, în compania unei femei care a avut o singură dorință uriașă: să se întoarcă acasă. Și poate că a fost nevoie doar de un vis pentru a înfrunta iadul.
Fata cu părul roșu de la Auschwitz – valsul printre amintiri
„Acum, când scriu aceste rânduri, fata cu părul roșu, care și-a promis că se va întoarce acasă, are cinci copii, douăzeci și opt de nepoți, o sută douăzeci de strănepoţi și șapte străstrănepoți. Fiecare dintre ei râde, iubește și-și trăiește propriile revelații. Dacă citiți această carte înseamnă că sunteți în viață, că lumea a fost creată anume și pentru voi. Întreaga frumusețe a lumii a fost creată numai pentru voi, pentru fiecare în parte.“ — NECHAMA BIRNBAUM
Faptul că știm că finalul va fi unul liniștit (în cele din urmă) nu face ca întreaga încărcătură emoțională să fie mai ușor de gestionat. Din contră. Aproape am resimțit întrega istorie ca o pe o cursă contra cronometru. Și nu pentru că simțeam că vreau să ajung la final. Ci pentru că nu știam până când vor putea surorile să suporte condițiile din lagăr, nici moartea, nici cruzimea, nici foamea, nici condițiile precare, nici loviturile, nici glumele macabre ale soldaților naziști.
Am avut nevoie de câteva momente de pauză de-a lungul lecturii. Simțeam cum mi se strâng emoțiile toate în capul pieptului și cum apasă, apasă plexul solar și încearcă să iasă de acolo, să strige lumii că istoria nu se poate, sub nicio formă, repeta. M-am agățat de „gurile de aer” oferite de celelalte prizoniere, de micile gesturi de umanitate din ceea ce se simțea ca anticamera iadului pentru a rezista. Nu mi-aș fi închipuit că pot exista zâmbete sau fărâme de normalitate în atmosfera apăsată de foame, de miros de carne arsă și de batjocură.
O poveste despre supraviețuire
„Paisprezece femei împart patul acesta cu mine. Îmi zâmbesc cu atâta blândețe când mă întind, încât, dincolo de toată trauma zilei, le-ntorc zâmbetul. Mama a spus că nu putem cunoaște cu adevărat pe cineva, dar când fetele se trag în lături, îndesându-se una într-alta și ducându-și genunchii scheletici la piept: știu. Acestea sunt cele mai frumoase suflete dezgolite pe care le-am văzut vreodată.”
Rozi Greenstein este diferită. Percepută ca fiind „blestemată” din cauza părului său roșu și a pistruilor care-i punctează tenul, Rozi se încăpățânează să rămână diferită, unică prin aparență și prin felul de a fi. Copilăria ei nu fusese numai lapte și miere, mama sa muncind din greu pentru a le pune bucate copiilor pe masă. Însă fusese o copilărie cu lucruri bune, cu rochii noi și visuri care prindeau contur zi după zi. Toate aceste detalii ne sunt dezvăluite treptat, în mijlocul ororilor trăite în lagărul nazist.
Mi-a plăcut această abordare, am văzut-o ca pe o supapă pentru toate întâmplările șocante așternute între pagini. Un fel de privire în oglindă, o lume normală întoarsă pe dos, descusută pe la toate încheieturile și cusută laolaltă cu alte bucăți, ținute laolaltă de orgolii, reguli absurde și tratament inumane.
Fata cu părul roșu de la Auschwitz
Rozi este deportată împreună cu toată familia la Auschwitz. Ordinele veniseră din senin și ei fuseseră obligați să își înghesuie toată viața într-o valiză, să urce în trenurile pentru vite, înghesuiți unii în alții, loviți și înfometați, lăsați să zacă printre propriile dejecții. Odată ajunși la Auschwitz, locul unde „munca îi elibera”, membrii familiei Greenstein sunt împărțiți în două: mama și fiul într-o parte, Leah și Rozi în cealaltă. Dacă mama și fiul ajung direct în camerele de gazare, apoi în crematoriile lagărului, fetele ajung în barăcile împuțite, pline de paturi înghesuite, păduchi și mirosuri greu de suportat.
În mijlocul acestui iad, departe de orice formă de bunăvoință, fetele se agață de un singur mugur fragil: cel al speranței. Însă, după ceva timp, vestea șocantă că sunt orfane le ajunge la urechi. Și asta ar fi fost de-ajuns să le dărâme în hăul disperării pentru totdeauna. Rozi, roșcata ambițioasă, este cea care nu-i dă voie lui Leah să se prăbușească. Era foarte greu să supraviețuiască fiecărei zile. Dar aveau un acasă, aveau un motiv pentru a lupta zi după zi. Aveau o dorință. Și dorința aceasta a fost puntea pe care s-au târât, la propriu, în fața naziștilor și a ororilor lor.
Poate că le-au luat hainele, le-au tăiat părul, le-au tatuat numere pe brațe și le-au ars persoanele preferate. Poate că le-au trântit în farfurii mâncăruri greu de înghițit și le-au obligat să îndure frig și lovituri. Dar nu aveau să le ia și dorința de a se întoarce acasă.
Fata cu părul roșu de la Auschwitz
Fata cu părul roșu de la Auschwitz este o poveste adevărată, o mărturie cruntă și o lecție de viață. Mi-a plăcut foarte mult de Rozi. Curajul ei a fost greu de surprins în cuvinte. Finalul, așa cum a fost prezentat, a avut și câteva urme amare, urme care s-au estompat odată cu aflarea întregului adevăr.
Fata cu părul roșu de la Auschwitz a apărut la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Poate fi achiziționată de aici.
An apariție: 2025
Ediție: I
Pagini: 304
Colecție: Raftul Denisei
Domeniu: literatură
Autor: Nechama Birnbaum
Traducere şi note: Anca Dumitru
