Fântânile tăcerii – Ruta Sepetys, recenzie

Fântânile tăcerii. Adâncite de secrete, pierderi, drame și șoapte înăbușite. O istorie plină de sacrificii, răni care nu și-au găsit vindecarea decât mulți ani mai târziu. Război după război. Lucruri ținute sub tăcere, dictaturi care au ținut îngenuncheate națiuni întregi, oameni care au fost nevoiți să uite, să ierte și să se reconstruiască de la zero, iar și iar.

„Aurul se încearcă prin foc, iar oamenii viteji, prin necazuri.”

Istoria nu este despre învingători și învinși. Istoria este despre jugul pe care l-au purtat pe umeri oamenii de rând, este despre moarte, foamete, copii care au învățat să se joace printre obuze și dărâmături. Istoria înseamnă date exacte. Dar istoria mai înseamnă și mii de șoapte purtate de vântul uitării. Înseamnă bucăți de viață care așteaptă să fie descoperite, secrete despre copii nevinovați care au plătit prețuri prea mari.

„Sper că acest roman îi va inspira pe alții să facă la rândul lor cercetări, într-un efort de a învăța, de a se dezvolta, și de a construi poduri care vor trece testul timpului și al memoriei istorice. Când acest lucru se va întâmpla, istoria nu ne va mai despărți, ci va curge prin noi.” 

Istoria lumii – o fântâna a secretelor

Ruta Sepetys știe să scrie povești. Știe să se documenteze, să pună emoție și alinare acolo unde soarta a semănat durere, moarte și dramă. Catifea care învăluie metal, țevi de arme și obuze deopotrivă. Ruta Sepetys este ca un cântec de leagăn. Dezmiardă, alintă, liniștește și spune povești care pot dăinui peste generații, făcând punte spre momentele care nu merită patina uitării și a timpului.

„Există o tensiune între memorie și istorie, señor. Unii dintre noi sunt disperați să păstreze amintirile, în vreme ce alții își doresc cu disperare să uite.”

Dacă aș avea o putere, aș lua-o pe Ruta Sepetys și aș duce-o în toate țările lumii. Aș ruga-o să dea ea glas istoriei lor, să devină ea vocea celor care au suferit și au pierdut. Am așteptat cu nerăbdare Fântânile tăcerii, dar aștept cu înfrigurare următoarea carte, cea inspirată din istoria țării noastre.

Ruta Sepetys mi-a arătat o altă față a Spaniei. Recunosc, despre Spania sub dictatura lui Franco nu am citit mai nimic. Știam de la un spaniol bătrân că țara lui nu a fost întotdeauna la fel de înfloritoare și de atrăgătoare. Că țara lor a suferit mult și că ei au învățat să se ridice din propria cenușă. Nu a fost un lucru ușor. Dar i-am apreciat pentru puterea lor. Nu am fost de acord cu pactul uitării, pact pe care l-au acceptat aproape toți. Da, nu poți trăi toată viața alimentat de tensiune, întrebări și resentimente. Dar victimele meritau ca niște vinovați să fie trași la răspundere.

O națiune fără drepturi

Uneori, curajul și prostia sunt același lucru.

 -Da! Dar frica este cea care dă perspectivă vieților noastre. Fără frică nu vom descoperi niciodată curajul. 

M-au vrăjit personajele Rutei. Nu există lume reală atunci când citești Ruta Sepetys. Te închizi sub cupola emoțiilor, te lași devorat de dramele personajelor, le simți durerea și trăiești alături de ele. Povestea asta a fost mai mult despre Ana și Daniel, dar Fuga – micul toreador – a fost cel care mi-a rupt inima de câteva ori. Durerea lui a fost palpabilă. Zbuciumul lui interior a fost redat cu acuratețe și abia așteptam pasajele despre el. Fuga și Rafa sunt exemplele perfecte ele tinerilor care nu au uitat să spere, să viseze și să îndrăznească.

Ca să devii toreador, mai întâi trebuie să devii tu însuți taur.

Din păcate, amândoi s-au născut cu greutăți legate deja de picioare. Fuga era orfan și nu-și cunoștea familia. Trăia hrănindu-se cu visuri mari, mânat de dorința de a face dreptate pentru toți orfanii Spaniei. Rafa a rămas orfan din cauza credințelor politice ale părinților săi. Îndrăzniseră să viseze în alte culori decât cele dictate de Franco. Voiau alte școli pentru copiii lor, doreau libertate și drepturi. Din păcate, aripile le-au fost frânte și copiii lor au fost obligați să păstreze sub tăcere propriile amintiri.

Săraci, singuri, controlați, observați, reduși la tăcere. Schița după care Franco iubea să-și controleze țara. Afișau peste tot o mulțumire, o recunoștință pentru ceea ce primeau. Dar spaniolii știau că tăcerea nu făcea decât să abată privirea de la focul care-i mistuia pe interior.

Fântânile tăcerii – între rațiune și simțire

Unele prietenii se nasc din lucruri pe care le ai în comun tu cu acea persoană. Altele, din faptul că se întâmplă să fiți sau să locuiți în același loc. Și adeseori cele mai neobișnuite se nasc din efortul de a supraviețui.

Ruta Sepetys a făcut o alegere inteligentă când a ales să spună istoria Spaniei prin vocea lui Daniel, un tânăr american. Deși mi-a prezentat bucăți dureroase din istoria țării, Ruta a ales să prezinte lucrurile de suprafață. Fără să intre mai mult în detalii. Personal, aș fi vrut să primesc și mai multe informații despre viața spaniolilor, despre familia Anei și despre viața lui Rafa.

Orfelinatul Inclusa, condus de maici, are o poveste cutremurătoare. Mi-aș dori să mai citesc romane pe marginea acestui subiect. Nu întotdeauna copiii au fost „acte de caritate”. Sunt o mulțime de copii răpiți din sânul familiilor lor, folosiți în interese meschine, vânduți pe sume exorbitante, radiați din arborele genealogic al familiilor biologice.

Daniel – fotografiile spun adevărata poveste

Daniel Matheson sosise ca oaspete în hotelul Castellana Hilton, din Madrid. Deși avea libertățile unui american, Daniel era prins și el între visurile proprii și aspirațiile părinților săi. Visa să devină fotograf, să intre la Universitatea de Jurnalism și să lase fotografiile să vorbească pentru el.

Află curând că Spania nu era America. Aici nu existau libertăți și întâlniri fără însoțitoare. Existau oprimări, foamete, oameni triști și oameni de piei de lac cu inimi de piei de lac. 

Daniel poate fi vocea lor, Daniel poate lăsa cadrele sale să transmită, mutește, adevărurile pe care Franco le dorea păstrate sub tăcere. Dar era străin. Cum să facă să înțeleagă? Cum să știe unde să caute? Cum să înfrunte Garda civilă?

În lumea lui Daniel, Ana – fata cu bucle negre, piele măslinie și un dinte de aur – nu are ce căuta. Dar Ana și Daniel se atrag exact așa cum o fac polii opuși. El e guvernat de curiozitate, ea este condamnată la tăcere, guvernată de teroare și frică. Nu putea să îi spună lui Daniel despre viața sa, și-ar fi putut pierde slujba, și-ar fi pus familia în pericol. Și Ana nu are pe nimeni de partea sa. Iar bilete de amenințare îi tulbură liniștea și așa fragilă…

Ana – între dorință și obligație

Povestea personajelor este ca un carusel al emoțiilor. Înaintezi orbește, din dorința de a ști mai mult, de a le cunoaște dramele și de a le spune „vă înțeleg, știu prin ce ați trecut”.

Din punctul meu de vedere, partea a doua a cărții nu ar fi trebuit să existe. Autoarea ar fi putut să folosească spațiul pentru a aduna răspunsurile întrebărilor cu care cititorii rămân, garantat. Finalul a căzut brusc și eu am întors imediat următoarea pagină, mai voiam să stau un pic în poveste, mai voiam câteva garanții și promisiuni.

Fântânile tăcerii este o carte cutremurător de frumoasă. Inspirată din întâmplări reale, plină cu însemnări din înscrisurile pe care autoarea le-a folosit drept bază, povestea vă va fascina și vă va purta pe aripi fermecate. Au fost pasaje care m-au durut, la propriu. Și momente în care am închis ochii și mi-am închipuit fotografiile lui Daniel.

Poate că partea istorică nu este exploatată la maximum, dar interacțiunea dintre personaje, fărâmele din povestea lor de viață au dus la un alt nivel scriitura Rutei. Da, se înscrie cu succes în cursa pentru cartea anului. Pentru că m-a ținut prinsă în lumea ei, m-a alinat, m-a înduioșat și mi-a transmis o parte din greutatea istoriei lumii, dar și o altă legătură din cele care ne pot aduce împreună. Pe noi, pe toți locuitorii planetei.

Fântânile tăcerii a apărut la Epica Publishing House și poate fi cumpărată de aici sau de la librăriile partenere.