Recenzii

ea – casa cu pereții coșcoviți

S-a așezat pe pat. Același pat care îi oferise alinare și căldură în nopțile mult prea lungi. Era singură într-o casă goală și tristă. Exact ca ea. Îi era extensie? Îi dăduse suflet din sufletul ei? Nu. Dacă ar fi fost așa, camera ar fi avut pereții coșcoviți, tencuiala ruptă și culorile șterse. Ar fi fost de ajuns să privești dincolo de straturi. Să vezi cum se mai află culoare undeva, acolo. Cum altă dată a fost frumoasă și ea. Ce vină avea că oamenii veneau și își țipau durerile în interiorul ei? Și că plângeau neputința lor neștiind că trezesc în sinea ei un rând de lacrimi. Nici nu mai știa că era capabilă să stoarcă lacrimi din pământul arid care îi devenise inima. Trecuse destul timp de când fusese cineva gata să-i ofere un strop de mângâiere.

Cui i-ar fi păsat de ruina care devenise? Luaseră tot de la ea. Și nu încercaseră deloc să o cunoască. Nu știau cine este și ce năzuințe îi înfloriseră cândva în suflet. Nici nu mai știa să le spună pe nume. Erau săpate pe undeva, era sigură. Trebuia să sufle praful așternut peste ele. Dar și pentru asta era nevoie de forță. Nu era gata să se ridice din patul care îi devenise cocon. Aștepta, letargică, ceva. Nu știa nici ea dacă ar recunoaște ceva-ul sau dacă o să mai aibă putere să îl lase să îi încolțească în inimă.

Plecau pe rând. Se așteptau să dea peste o păpușă de cârpe. Ea iubise cândva să spună lucrurilor pe nume. Se mândrea cu cuvintele care se așezau singure, cuminți. Totul era o poezie. Pentru ea. Pentru ei, erau sunete mute. Cuvinte fără sens. Le-ar fi spus. Ar fi devenit mimul propriei vieți, dar nu marioneta lor. Erau momente când ea singură îi era de-ajuns. Și altele când se simțea singură în mijlocul unui ocean de oameni. Ar fi îmbrățișat pe oricine. O dureau brațele de la cât se îmbrățișase singură.

Când era singură, cădeau măștile. Nu era nici femeia puternică, nici nu era sigură de ea. Era vulnerabilă și fragilă ca o frunză lăsată prea mult la soare. Nu voia să fie iubită pentru măști, voia să fie pentru ceea ce fusese cândva. Pentru zâmbetul ei, pentru ochii senini și pentru inima aia care ar fi putut să găzduiască toți locuitorii planetei. Voia să i se simtă lipsa după ce ieșea dintr-o încăpere, voia să lumineze cuiva viața. Prea multă ploaie avusese, prea multe refuzuri și prea multe brațe încleștate care nu erau capabile de îmbrățișări. Ea avea de dat la schimb tot ce i se negase ani de-a rândul. Dar cine să vadă dincolo de cortină? Cine fusese atent la sufletul ei? Cine înțelesese durerea din spatele strigătului ascuțit care îi sfâșia inima pe dinăuntru? Cine ar fi înțeles că în spatele fiecărui „pleacă” stă de fapt un „te rog, nu mă lăsa singură”? Poate să pună cineva lumea pe pauză? Nu este gata să coboare.

11 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *