Dulce furie – Sash Bischoff, fragment în avanpremieră

Dulce furie, romanul scris de Sash Bischoff, este aproape gata să iasă în lume. Dacă aveți nevoie de motive pentru a-l include pe tbr, atunci am pentru voi un fragment în avanpremieră.

 

Actul al treilea

Cu toții trebuie să-ncercăm să fim buni

I

„A zburat prin noapte, picioarele purtându‑l ca vân­tul înainte, zgomotul înfundat al pantofilor lui reverbe­rând pe pavaj. Fugea mai repede decât fugise vreodată în viața lui, tot înspre vest, ruta mai puțin aglomerată, liberă de restaurante sau baruri. A alergat tot drumul până la fâșia argintie a râului Hudson, după care a făcut stânga și a ținut‑o înainte, din ce în ce mai aproape de Lila. Deasupra lui, cerul întunecat și lipsit de lună, ste­lele de mult acoperite de smogul din oraș. A alergat și a tot alergat, asemenea unei fantome prin bezna nopții, luminat din când în când de câte un felinar stradal — urmărit, eclipsat, acaparat de propria umbră —, ca apoi să dispară cu totul, ca și cum nici n‑ar fi fost. De‑a lun­gul West Street, cupluri, familii tinere și mici grupuri de prieteni împânzeau debarcaderul elegant, plimbându‑se în susul și‑n josul periferiei pentru a admira apa, coasta luminoasă și stâncoasă a orașului Jersey. I‑a ocolit ca pe niște băltoace pe toți acești oameni care se apropiau ca în transă de râu, fiecare dintre ei atras orbește de apă, neștiind niciunul de criza aflată în desfășurare.

Adrenalina curgea fierbinte prin venele lui Jonah, în timp ce se întreba ce grozăvii i se întâmplau Lilei chiar în acest moment. S‑a căznit să alunge aceste imagini oribile, să‑și reducă grijile la nivelul unui zgomot de fundal. Și să‑și concentreze gândurile asupra unei singure incantații meditative, iar și iar, rostită în ritmul pasului său alergă­tor: Lila. Lila. Lila.

În cele din urmă, a ajuns pe strada ei. Clădirea în care locuia ea și care trona deasupra lui părea acum o fortăreață, păstrând un secret teribil între zidurile ei. A luat‑o pe străduța laterală, scanând‑o pe toată lungimea, fără să poată scăpa de senzația încăpățânată că cineva ar putea să‑i urmărească fiecare mișcare chiar în acest moment. Și totuși n‑a găsit nimic nelalocul lui: numai străduța tăcută, plină de frunze căzute, șirul compact de mașini goale, un singur trecător în depărtare. De parcă ar fi fost o noapte de vară ca oricare alta. De parcă lumea pe care o știa el nu era pe cale să se schimbe chiar din această clipă.

S‑a apropiat de intrarea adâncită, a privit înspre ca­merele de luat vederi, ațintite în jos de parcă ar fi fost gata să tragă. Ușa în sine, un strat lucios de oțel cu încu­ietoare; iar lângă ea, panoul micuț al unui sistem de se­curitate. Nu avea, desigur, nicio listă despre codul pe care trebuia să‑l tasteze pentru Lila Crayne; butoanele nu erau numerotate. Nu era decât o a treia cameră bulboasă, care ieșea din perete ca un ochi atotvăzător. Jonah a tras aer în piept și a încercat clanța.

Încuiată.

Ce idiot sunt, și‑a zis. Să fi venit până aici și să n‑aibă habar cum să intre. Să o sune pe Lila? Să‑i dea un mesaj? Și‑a scos telefonul, iar stomacul i s‑a făcut ghem când a văzut același număr necunoscut afișat în susul ecranului.

Folosește cheia.

Ce idiot sunt, și‑a zis. Să fi venit până aici și să n‑aibă habar cum să intre. Să o sune pe Lila? Să‑i dea un mesaj? Și‑a scos telefonul, iar stomacul i s‑a făcut ghem când a văzut același număr necunoscut afișat în susul ecranului.

Folosește cheia.

Cheia? Care cheie? A căutat pe la intrare după orice ascunzătoare posibilă, dar în zadar. Nu era niciun preș, niciun ghiveci și nici vreo denivelare ascunsă. Liniile clă­dirii erau drepte, imaculate; nu se vedea nicio spărtură sau crevasă. Iar atunci i‑a trecut prin minte un gând.

A scos din buzunar cheia de la refugiul ei. Ideea i s‑a părut de‑a dreptul absurdă, hilar de trasă de păr. Și‑a tre­cut degetul mare peste dinții cheii, gândindu‑se. Timpul se scurgea cu repeziciune, șansele lui de a o salva pe Lila împuținându‑se de la o secundă la alta. A vârât cheia în încuietoare și a întors‑o cu un clic.

Ușa s‑a deschis.

Dinaintea lui, o anticameră slab luminată, în stil in­dustrial și rece. Fix în față, un lift mare de marfă stătea cu ușile deschise de parcă îl aștepta, măruntaiele lui din oțel neavând nimic deosebit cu excepția podelei, ca o limbă de un roșu‑aprins. A privit în urmă, pentru ultima oară, spre confortul străzii liniștite, spre căldura serii molcome. Și‑a spus că încă se poate întoarce din drum, încă mai are timp să sune la poliție și să se retragă înapoi în siguranța propriei locuințe. Dar nu: ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Lila era să afle afurisita de poliție — iar după aceea, vulturii de reporteri. A strâns din dinți și a închis ușa cu zgomot.

Cu toate că răsuflarea îi revenise la normal, inima lui Jonah își menținea bătăile iuți ca de răpăială ușoară, dar constantă. A pășit în interiorul liftului și a înghițit cu greu. Butoanele dinăuntrul lui nu erau nici ele numero­tate; însă de data aceasta nu erau decât șase opțiuni și știa că etajul Lilei este cel de sus. A tras adânc aer în piept și a apăsat, după care și‑a ținut respirația, în timp ce buto­nul s‑a aprins, iar ușile de fier au culisat, închizându‑se.

Pe când liftul și‑a început ascensiunea cu un zumzet înfundat, Jonah și‑a scos telefonul, a apăsat simultan bu­tonul de volum și cel de închidere și a văzut cu ușurare cum apare opțiunea Apel de Urgență. Și‑a spus că nu tre­buie decât să apese cele două butoane și apoi să gliseze, ca ajutorul să pornească încoace. Și‑a strecurat telefo­nul înapoi în buzunar, care s‑a lovit cu un clic de un alt obiect de acolo:

Briceagul lui.

Nici nu se gândise la el până acum, nu crezuse că ar fi înțelept să aducă cu el o armă — dar, chiar și așa, a simțit un mic val de ușurare. Kurt era mai mare decât el, clar mai puternic — dar acum avea ceva care să‑i vină în ajutor, dacă avea să se ajungă la asta.

Dar nu se va ajunge, și‑a spus în sinea lui. Trebuia doar să dea de Lila și să‑l convingă pe Kurt s‑o lase să plece.

Liftul s‑a oprit — parcă plutind în aer —, iar ușile s‑au deschis, dând direct în apartamentul lui Kurt și Lila.

Toate luminile erau stinse. Dinaintea lui, un living vast, cu tavanul înalt de șase metri, cu un perete din fe­restre ce dădeau înspre întinsul balcon gol, cu vedere la fâșia lungă de apă din depărtare. La lumina zilei, s‑a gândit el, încăperea trebuie să fi fost aerisită, scăldată în razele soarelui — dar acum, pe timpul nopții, o stranie lumină ambientală arunca umbre fantomatice prin întu­neric; iar acele ferestre divine și cuprinzătoare se trans­formaseră încă o dată în ochi, privind și înăuntru, și în afară deopotrivă și rămânând tăcute de veghe. Ícaro, ob­servase el, fusese deja atârnat pe perete, trupul lui masiv întinzându‑se pe toată lungimea peretelui, suspendat în beznă. L‑a trecut un fior. De ce a vrut Lila să‑i fie livrat aici, iar nu în noua ei casă? Poate — era posibil — ca să protejeze locația refugiului ei secret?

La stânga lui, o scară ce ducea, cel mai probabil, spre dormitorul lor — aceeași scară, și‑a amintit Jonah, de pe care Kurt o împinsese pe Lila. În celălalt capăt al încăpe­rii: un bar lucios, care strălucea chiar și pe întuneric, cu decantoarele lui din cristal, cu măruntaiele lui chihlim­barii și scânteietoare. Și mai departe: locul de luat masa, apoi un hol ce ducea, fără îndoială, spre bucătărie. Totul era încremenit.

Un sunet înăbușit — Lila? Fusese atât de scurt, în­cât s‑a întrebat dacă nu cumva își închipuise numai. Dar apoi a auzit un foșnet surd venind dinspre bucătărie. Era cineva acolo, încercând să nu facă zgomot.

A început să înainteze pe covorul care se întindea de‑a lungul întregii sufragerii. A scanat din priviri ba­rul după vreun obiect periculos, după orice lucru care ar fi putut fi folosit împotriva lui pe post de armă de că­tre Kurt, dar apoi și‑a amintit că nu trebuie să se ajungă la asta. Apropiindu‑se de bucătărie, i s‑a zburlit părul de pe brațe și s‑a simțit de parcă cineva era prin apropiere. S‑a întrebat dacă nu cumva i‑a simțit și lui prezența. Cu mușchii încordați, cu mâinile pregătite, a traversat zona goală de luat masa.

A observat un licăr cu coada ochiului, ca o umbră trecând cu repeziciune, a încremenit, iar privirea i‑a fu­git de‑a lungul culoarului îngust ce ducea spre bucătăria deschisă, strălucind în beznă. A înaintat pe vârfuri, bă­tăile propriei inimi înfierbântându‑i urechile, cu privi­rea ațintită asupra intrării întunecate care se întrevedea încet‑încet.

Printre umbre, petele șterse de alb și de argintiu ale bucătăriei reflectau o lumină spectrală dinspre șirul de ferestre din celălalt capăt. În cele din urmă, a ajuns în dreptul intrării și și‑a ținut respirația. Încă și mai lent, s‑a aplecat înăuntru, și mai mult, până când n‑a mai avut de ales decât să pășească în încăpere, dezvăluindu‑se.

— Jonah.

La dreapta lui, la doar câțiva pași depărtare: Kurt, sprijinindu‑se de marmură, cu brațele încrucișate la piept.

— Mi‑a spus Lila că o să vii, a zis, trosnindu‑și degetele. Mi‑aș fi dorit să n‑o fi făcut.

Jonah a simțit cum i se întoarce stomacul pe dos. Ce pedeapsă violentă pregătise Kurt?

Și‑a dres glasul.

— Unde e Lila?

Însă Kurt nu i‑a luat în seamă întrebarea.

— Ascultă: n‑avem mult timp. O să‑ți spun totul, dar n‑o pot face aici.

Și‑a ridicat ochii, iar Jonah i‑a urmat privirea. Bineînțeles, în colțul de sus: un glob mic și alb, aproape invizibil. Lila trebuie să fi instalat camere, s‑a gândit el, ca o măsură de precauție împotriva lui Kurt.

A înghițit cu greu, a încercat să‑și relaxeze expre­sia feței. Brusc, i‑a trecut prin minte că ei doi sunt ac­tori într‑o scenă, fiecare jucându‑și rolul prestabilit, recitându‑și la perfecție replicile scrise dinainte. A încer­cat să‑și alunge gândul, în timp ce un zâmbet neliniștit i‑a înmugurit pe buze. Trebuie să aibă mintea limpede acum.”