tu te rogi pe la icoane
încercând sa-ndupleci sfinții
ca viața plină de toane
să nu-ți răpească părinții.
eu mă rog pe la icoane
murmur la aceeași sfinți,
zeci de zile și de toamne,
să mai am din nou părinți.
nu-s plecați din astă lume
n-au pierit necruțător,
au lăsat doar să se-adune
peste sufletul meu dor.
n-au știut să mă iubească,
nici să-mi cânte la culcare,
n-au vrut să mă ocrotească
de pustiu în lumea mare.
mi-am întins spre ei iubirea,
am vrut să mi-i strâng la piept,
și să uit nefericirea
de a fi copil defect.
mama mea nu mă-nțelege
și refuză – a mă iubi
n-am putut, mamă, alege,
atât am putut a fi.
eu te iert, n-am altă cale
și-n inimă am să te țin,
și poate-n brațele tale,
am să uit de greu și chin.
dacă-n viața vei avea,
doar o clipă, două-n plus,
dă-mi-le de vei putea,
mamă, am multe de spus.
