Degustătoarele – Rosella Postorino, recenzie

Degustătoarele este un roman inspirat din viața lui Margot Wolk, una dintre cele cincisprezece femei care au stat la masa „Lupului”. Femeile aveau datoria de a gusta din preparatele care urmau să îi fie servite lui Hitler. Doar Margot a supraviețuit și mărturiile ei sunt de-a dreptul cutremurătoare.

„Mâncarea era mereu vegetariană. Existau mereu zvonuri că britanicii vor să-l otrăvească pe Hitler. Nu se atingea de carne. Ni se dădea orez, tăieţei, ardei, mazăre şi conopidă“, îşi aminteşte Margot în faţa camerelor postului televiziune RBB din Berlin. „Unele dintre fete începeau să plângă când se apucau de gustat pentru că le era foarte frică. Trebuia să mâncăm tot. Apoi trebuia să aşteptăm o oră şi de fiecare dată eram înspăimântate că ne vom îmbolnăvi.

„Unele dintre fete începeau să plângă când se apucau de gustat pentru că le era foarte frică. Trebuia să mâncăm tot. Apoi trebuia să aşteptăm o oră şi de fiecare dată eram înspăimântate că ne vom îmbolnăvi. Plângeam ca nişte câini pentru că eram bucuroase că am supravieţuit“ – sursa Adevărul.ro

Degustătoarele – un roman emoționant

Am citit cam tot ce am găsit despre Margot. Voi să nu faceți asta înainte să citiți romanul lui Postorino. Deși dă voce și identitate personajelor sale, Rosella Postorino urmează foarte atent viața lui Margot și „împrumută” pentru Rosa, personajul principal al romanului, toate întâmplările și deciziile adevăratei degustătoare.

Am zis-o și cu altă ocazie (cel mai probabil o voi repeta la nesfârșit): istoria este un izvor nesecat de subiecte dureroase. Întotdeauna există Învingătorii și Învinșii. Dar istoria nu ar trebui să fie numai despre ei. Istoria ar trebui să fie și a celor care și-au pierdut viața, care au contribuit, au crezut și au luptat pentru cauze mari, pe care de multe ori nu le-au înțeles. Obligați sau de bună voie, au purtat arme reci și obligații prea grele pentru umerii lor. Ar trebui să fie istoria și despre cei care au învățat să se retragă în adăposturi sub pământ, printre focuri de armă, rachete și bombe. Și despre cei care au murit de foame. Și despre cei care au fost supuși unor chinuri de neimaginat. Despre femeile care au plecat pe front, dornice să își arate dragostea pentru țară sau să își răzbune morții.

Când dau peste o carte cu o astfel de temă, oricât de adânc sau de superficial ar fi tratat subiectul, în sufletul meu explodează totul. Și îmi aduc aminte de toate cărțile pe care le-am citit, de toate pierderile întâlnite, de toate mărturiile despre care am citit. Și totul capătă o altă greutate. Sapă un astfel de roman. Sapă, îngrozește, doare și înspăimântă. Încă trăim așa. Poate nu la fel de „primitiv”, dacă pot spune.  Dar mai periculos. Asta pot spune cu siguranță.

La masa Lupului – la granița dintre viață și moarte

Hitler și naziștii. E de ajuns să spui asta și simți cum te cuprind fiori reci. Câtă răutate? Câtă putere de manipulare? Câte suflete nevinovate a condamnat doar pentru că mândria și orgoliul său au fost de nemăsurat?

Am citit câteva cărți care au avut ca fundament ororile prin care omenirea a trecut din cauza lui. Dar un roman despre Degustătoare (sau măcar care să le menționeze), nu am citit până acum. Rosella Postorino a ales un subiect delicat, unul care avea nevoie de o mână fermă pentru a-l pune cu adevărat în valoare. Rosa Sauer nu este cel mai bine construit personaj pe care l-am întâlnit. Eu am asociat-o cu vremea. Un pic capricioasă, deși nu este cel mai potrivit termen. Oscila între starea de bine pe care i-o oferea o masă bună și disprețul față de un regim care-i răpise tot ce avea mai de preț. Aș fi vrut un pic mai mult accent pe trăirile fetelor, pe ora pe care o petreceau după fiecare masă, la granița dintre viață și moarte. Poate părea un pic sadic, ați spune. Poate că exact ușoara stare de nepăsare le-ar mai fi atenuat un pic din groaza de a fi micuții cobai ai lui Hitler. Dar cred că fetele, cele cincisprezece degustătoare reale, meritau propria lor bucățică de glorie. Margot nu a ajuns de bună voie cobai. A fost pârâtă, asemenea Rosei, de primarul satului. Cred că merita un pic mai mult, mai ales că tot a ales-o autoarea pe ea drept piesă centrală.

Degustătoarele – micuții obai ai lui Hitler

Rosella Postorino urmărește viața Rosei. Prinsă între viață și moarte, între bucate posibil otrăvite și foame chinuitoare, Rosa își duce traiul chinuit și încearcă să îl accepte. Nu avea prea multe alinări în viața sa . Îi rămâneau doar amintirile frumoase de dinainte de război și scrisorile venite de la soțul de pe front. Rosa încerca să se apropie de celelalte degustătoare, dar fiecare fată trăia în propria bulă, sub amenințarea unei posibile morți.

Femeile erau aduse în Bârlogul Lupului, ascunzătoarea ultra secretă a lui Hitler. Deși îi gustau mâncarea, femeile nu l-au văzut niciodată. Erau tratate foarte dur de soldații germani și obțineau foarte, foarte rar anumite privilegii. Dacă poate fi numi privilegiu statul afară, în curtea unității.

Mi-a plăcut romanul, oricât de aiurea sună asta. Am mai descoperit o bucată de istorie, am mai citit despre un om care mi-a arătat cât de puternic poate fi omul și cât de adânc poate fi sufletul lui. Și cât de multe lucruri, bune sau rele, secrete și orgolii poate ascunde în el.

Finalul mi s-a părut ambiguu. Sau nepotrivit. Sau poate că doar aș fi vrut eu mai mult. Dar mi-a plăcut. Rosella Postorino rescrie cu feminitate și delicatețe un fragment dur al istoriei. Construiește personaje puternice, credibile, cu calități și defecte care le subliniază condiția. Vă recomand cartea! Mă bucur că cei de la Editura Trei rămân la același nivel pe scara valorilor (scara mea, valorile mele). Nu prea dau greș când aleg o carte din colecția Fiction Connection.

Dacă v-am tentat sau dacă mai aveați nevoie de un motiv pentru a citi cartea, vă spun că o puteți cumpăra de aici. 

Autor: Rosella Postorino

Nr. de pagini: 352

Titlul original: Le Assaggiatrici

Limba originală: italiană